CARTEA ÎNȚELEPCIUNII LUI SOLOMON
CAPITOLUL 1 
Înțelepciunea adevărată; îndemn spre dreptate, fără care nu este înțelepciune. 

1. Iubiți dreptatea, judecători ai pământului; cugetați drept despre Domnul și căutați-L cu inimă smerită, 
2. Căci El Se lasă găsit celor care nu-L ispitesc și Se arată celor care au credință în El. 
3. Într-adevăr, cugetele viclene depărtează de Dumnezeu, și puterea Lui, când Îl ispitești, mustră pe cei fără de minte. 
4. Înțelepciunea nu pătrunde în sufletul viclean și nu sălășluiește în trupul supus păcatului. 
5. Duhul cel Sfânt, povățuitorul oamenilor, fuge de vicleșug, Se depărtează de mințile fără de pricepere și Se dă în lături când se apropie fărădelegea; 
6. Înțelepciunea este duh iubitor de oameni și nu lasă nepedepsit pe cel care hulește prin vorbele sale, căci Dumnezeu este martor gândurilor celor mai ascunse și pătrunde fără greș inimile și aude toate cuvintele. 
7. Duhul lui Dumnezeu umple lumea, El cuprinde toate și știe orice șoaptă. 
8. Pentru aceea, cel care grăiește lucruri nedrepte nu poate să se ascundă și dreptatea răzbunătoare nu-l uită. 
9. Căci chibzuințele nelegiuitului vor fi cercetate și zvonul vorbelor sale va ajunge până la Domnul spre pedeapsa strâmbătăților sale. 
10. O ureche geloasă aude totul și sunetul șoaptelor nu-i scapă. 
11. Păziți-vă deci de vorbele cârtitoare și deșarte și feriți limba voastră de clevetire, fiindcă vorba cea mai tainică nu va trece fără pedeapsă și gura mincinoasă aduce sufletului moarte. 
12. Nu vă grăbiți moartea prin rătăcirile vieții voastre și nu vă atrageți pieirea prin fapta mâinilor voastre. 
13. Căci Dumnezeu n-a făcut moartea și nu se bucură de pieirea celor vii. 
14. El a zidit toate lucrurile spre viață și făpturile lumii sunt izbăvitoare; întru ele nu este sămânță de pieire și moartea n-are putere asupra pământului. 
15. Dreptatea este nemuritoare, iar nedreptatea aduce moarte. 
16. Dar cei necredincioși își atrag moartea cu mâinile și cu glasul, se uită la ea ca la o prietenă, sunt pătimași după ea și au făcut legătură cu ea și cu adevărat vrednici sunt să fie ai ei. 

CAPITOLUL 2 
Petrecerea necredincioșilor care nu au nădejde în viața veșnică. Prigonirea celui drept și urmările răului. 

1. Cei care cugetă nedrept și-au zis în sine: "Viața noastră este scurtă și tristă și omul nu poate scăpa de moarte, nici nu cunoaște cine l-ar izbăvi de șeol. 
2. Din întâmplare am ajuns să fim cum suntem și după viața aceasta vom fi ca și cum n-am fi fost niciodată; căci fum este suflarea din nările noastre și cugetarea o scânteie care se aprinde din mișcarea inimii noastre. 
3. Când se va stinge, trupul nostru se va face cenușă și duhul se va risipi ca aerul cel ușor. 
4. Numele nostru se va uita cu vremea și nimeni nu-și va aduce aminte de lucrurile noastre și viața noastră va trece ca urma norului și se va risipi ca negura, pe care o alungă razele soarelui și căldura lui o îngreuiază. 
5. Ca umbra de trecătoare este viața noastră și sfârșitul ei este fără înapoiere, că s-a pecetluit și nimeni nu mai vine înapoi. 
6. Veniți deci și să ne desfătăm cu bunătățile cele de acum și de făpturi să ne folosim cu toată căldura tinereții. 
7. Să avem din belșug vinuri scumpe și miresme și să nu lăsăm să treacă florile de primăvară. 
8. Să ne încununăm cu flori de trandafir, până nu se veștejesc. 
9. Nimeni dintre noi să nu lipsească de la petrecerile noastre, să lăsăm pretutindeni semnele veseliei noastre, căci aceasta este partea și menirea noastră. 
10. Să asuprim pe cel sărac și drept, să nu ne fie milă de văduvă, și de căruntețile bătrânului încărcat de ani să nu ne rușinăm. 
11. Puterea noastră să fie legea dreptății noastre, că ce este slab nu este de nici un folos. 
12. Să vânăm pe cel drept, fiindcă ne stingherește și se împotrivește isprăvilor noastre și ne scoate vină că stricăm legea și ne învinovățește că nu umblăm cum am fost învățați din copilărie. 
13. El se face pe sine că are cunoștință despre Dumnezeu și se numește: fiul Domnului. 
14. El este pentru noi ca o osândă a gândurilor noastre și ne este greu chiar când ne uităm la el. 
15. Căci viața lui nu seamănă cu viața celorlalți și cărările lui sunt schimbate. 
16. Înaintea lui suntem socotiți ca necurați și de căile noastre se ferește ca de o spurcăciune; el fericește sfârșitul celor drepți și se laudă că are pe Dumnezeu drept tată. 
17. Deci să vedem dacă cuvintele lui sunt adevărate și să cercetăm ce i se va întâmpla ieșind din această viață. 
18. Căci dacă dreptul este fiul lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu îl va apăra și-l va scoate din mâna potrivnicilor săi. 
19. Să-l încercăm cu ocări și cu chinuri, ca să vedem cât este de răbdător și să încercăm suferința lui. 
20. Să-l dăm unei morți de ocară căci, după vorba lui, Dumnezeu va avea grijă de el". 
21. Acestea sunt gândurile lor, dar ei se amăgesc, viclenia lor i-a orbit. 
22. Ei nu cunosc tainicele puneri la cale ale lui Dumnezeu, ei n-au nădejde în răsplata sfințeniei și nu cred că sufletele curate vor avea. cununa lor. 
23. Dumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune și l-a făcut după chipul ființei Sale. 
24. Iar prin pizma diavolului moartea a intrat în lume și cei ce sunt de partea lui vor ajunge s-o cunoască. 

CAPITOLUL 3 
Fericirea drepților și pedepsirea păcătoșilor. 

1. Sufletele drepților sunt în mâna lui Dumnezeu și chinul nu se va atinge de ele. 
2. În ochii celor fără de minte, drepții sunt morți cu desăvârșire și ieșirea lor din lume li se pare mare nenorocire. 
3. Și plecarea lor dintre noi, un prăpăd, dar ei sunt în pace. 
4. Chiar dacă, în fața oamenilor, ei au îndurat suferințe, nădejdea lor este plină de nemurire. 
5. Și fiind pedepsiți cu puțin, mare răsplată vor primi, căci Dumnezeu i-a pus la încercare și i-a găsit vrednici de El. 
6. Ca pe aur în topitoare, așa i-a lămurit, și ca pe o jertfă de ardere întreagă i-a primit. 
7. Străluci-vor în ziua răsplătirii și ca niște scântei care se lasă pe miriște, așa vor fi. 
8. Judeca-vor neamurile și stăpâni vor fi peste popoare și Domnul va împărăți întru ei, în veci. 
9. Ei vor înțelege adevărul, ca unii care și-au pus încrederea în Domnul; cei credincioși vor petrece cu El în iubire, căci harul și îndurarea sunt partea aleșilor Lui. 
10. Cei nelegiuiți vor fi pedepsiți după cugetul lor cel viclean, pentru că nu le-a păsat de cel drept, iar de Dumnezeu s-au depărtat. 
11. Defăimătorii înțelepciunii și ai învățăturii sunt ticăloși, și nădejdea lor este deșartă și ostenelile lor fără de folos și lucrurile lor netrebnice. 
12. Femeile lor sunt fără de minte și copiii lor sunt stricați și spița lor este blestemată. 
13. Drept aceea, fericită este cea stearpă care nu s-a pângărit și care n-a cunoscut pat cu păcat; ea va avea roadă la cercetarea sufletelor. 
14. Tot așa famenul ale cărui mâini n-au săvârșit fărădelegea și împotriva Domnului n-a gândit cele rele; el va primi aleasă plată pentru credința lui și în templul Domnului locul cel mai de dorit. 
15. Căci roada bunelor osteneli este slăvită și rădăcina înțelepciunii n-are pieire. 
16. Fiii desfrânaților nu vor avea desăvârșire și sămânța ieșită din patul nelegiuit se va stinge. 
17. Că de vor și avea viață lungă, nu vor fi de nici o treabă și bătrânețile lor, la urmă de tot, vor fi fără cinste. 
18. Iar de vor muri de timpuriu, vor fi fără nădejde și fără mângâiere vor fi în ziua judecății, 
19. Căci neamul celui nedrept are sfârșit groaznic. 

CAPITOLUL 4 
Ce trebuie crezut despre moartea cea timpurie a drepților și despre soarta păcătoșilor. 

1. Mai bine este să nu ai copii, dar să ai bunătate, căci pomenirea bunătății este nemuritoare; și Dumnezeu o știe și oamenii o cunosc. 
2. Când este de față, o urmezi și când s-a dus, îți pare rău după ea. Bunătatea poartă veșnică cunună, veșnic biruitoare, ieșind fără pată din lupte câștigate. 
3. Mulțimea pruncilor la cei nelegiuiți nu este de nici un folos; din mlădițele lor spurcate nu se va înfige rădăcină în adânc și nu vor avea temei nezdruncinat. 
4. Chiar dacă se vor îmbrăca vremelnic întru ramuri, fiind fără temeinicie, se vor zgudui de vânt și se vor dezrădăcina de puterea vijeliei. 
5. Ramurile lor vor fi frânte mai înainte de vârsta deplină, rodul lor va fi netrebnic, crud la mâncare și de nimic bun, 
6. Fiindcă pruncii născuți din somnul necurat sunt martori ai nelegiuirii părinților, când stai să-i cercetezi. 
7. Cel drept, chiar când apucă să moară mai devreme, dă de odihnă. 
8. Bătrânețile cinstite nu sunt cele aduse de o viață lungă, nici nu le măsori după numărul anilor. 
9. Înțelepciunea este la om adevărata căruntețe și vârsta bătrâneților înseamnă o viață neîntinată. 
10. Plăcut fiind lui Dumnezeu, Domnul l-a iubit și, fiindcă trăia între păcătoși, l-a mutat de pe pământ. 
11. A fost răpit, ca răutatea să nu-i schimbe mintea sa, înșelăciunea să nu-i amăgească sufletul. 
12. Căci vraja viciului întunecă cele bune și amețeala poftei schimbă gândul cel fără de răutate. 
13. Ajungând curând la desăvârșire, dreptul a apucat ani îndelungați. 
14. Sufletul lui era plăcut lui Dumnezeu, pentru aceasta Domnul S-a grăbit să-l scoată din mijlocul răutății. 
15. Neamurile văd, dar nu pricep nimic și nu-și bat capul cu așa ceva, că adică harul lui Dumnezeu și mila Lui sunt cu aleșii Săi și că poartă grijă de sfinții Săi. 
16. Dreptul care moare osândește pe nelegiuiții care trăiesc, iar tinerețea ajunsă la grabnică desăvârșire osândește lungile bătrâneți ale celui nedrept. 
17. Vor vedea sfârșitul înțeleptului, dar nu vor înțelege ce sfat a avut Dumnezeu cu el și pentru ce l-a pus bine pentru Sine. 
18. Vor vedea și-și vor bate joc, dar Domnul îi va face de ocară. 
19. Căci vor fi pe urmă hoit fără de cinste, printre morți, întru rușine, în veac de veac; Domnul îi va zdrobi și, muți, îi va azvârli cu capul în jos, îi va zgudui din temelie și vor pieri până la cel mai mic; chinul îi va măcina și pomenirea lor se va șterge. 
20. Vor veni înspăimântați de știința păcatelor lor și fărădelegile lor îi vor mustra față în față. 

CAPITOLUL 5 
Căința cea prea târzie a păcătoșilor; fericirea drepților și pedepsirea necredincioșilor. 

l. Atunci cel drept va sta cu multă îndrăzneală înaintea celor care l-au prigonit și au disprețuit ostenelile sale. 
2. Iar ei, văzându-l, se vor tulbura cu cumplită frică și se vor minuna de minunea mântuirii dreptului. 
3. Ei vor zice, căindu-se în inima lor și gemând întru strâmtorarea duhului lor: "Acesta este pe care-l aveam altădată de batjocură și ținta ocărilor noastre. 
4. Nebunii de noi! Am socotit viața lui o nebunie și moartea lui o ticăloșie. 
5. Și iată cum a fost socotit între fiii lui Dumnezeu și partea lui între sfinți! 
6. Așadar noi am rătăcit de la calea adevărului și lumina dreptății n-a strălucit pentru noi și nouă soarele nu ne-a răsărit. 
7. Ne-am săturat de cărările fărădelegii și ale pierzării; am străbătut pustietăți neumblate, iar calea Domnului n-am cunoscut-o. 
8. Ce folos ne-a adus trufia? La ce ne-a slujit bogăția Și toată fala ei? 
9. Toate acestea au trecut ca umbra și ca o veste care se duce pe aci încolo. 
10. Au trecut la fel cu corabia care răzbate marea învolburată și a cărei urmă în apă nu poți s-o mai găsești și nici trecerea ei, în mijlocul valurilor; 
11. Sau ca pasărea ce zboară în aer și a cărei călătorie nu lasă nici un semn; căci ea, bătând cu aripile vântul cel ușor și despicându-l cu avântul pornirii, își taie cale prin mișcarea penelor, iar după aceea nimic nu mai arată pe unde a trecut. 
12. Sau la fel cu săgeata care zboară spre locul însemnat, iar aerul pe care l-a spintecat se împreună la loc și nu poți să mai știi care i-a fost urma. 
13. Tot așa și noi ne-am născut și am isprăvit cu viața și nu putem să arătăm nici un semn de faptă bună, ci în răutatea noastră ne-am risipit. 
14. Într-adevăr, nădejdea celui nelegiuit este ca praful pe care-l spulberă vântul, este ca pâcla subțire pe care o împrăștie vijelia, ca fumul pe care-l suflă o adiere și ca amintirea unui oaspete de o singură zi care se destramă. 
15. Însă cei drepți vor fi vii în veacul veacului și răsplata lor este la Domnul și Cel Atotputernic are grijă de ei. 
16. Drept aceea, vor primi din mâna Domnului împărăția frumuseții și cununa cea strălucitoare, căci El îi va ocroti cu dreapta Sa și cu brațul Său; asemenea unui scut, îi va acoperi. 
17. El va face arme din mânia Sa și cu ele va întări făptura mâinilor Sale ca să răsplătească vrăjmașilor. 
18. Din dreptate El Își va face platoșă și din judecata cea nefățarnică Își va face coif. 
19. Din sfințenia Sa va face pavăză nebiruită; 
20. Iar din cumplita Sa mânie va face sabie ascuțită și lumea va porni război împreună cu El împotriva celor fără de minte. 
21. Săgețile fulgerului Său vor porni bine îndreptate și vor lovi în țintă, zburând din arcul puternic încordat al norilor. 
22. Mânia Lui, ca o praștie, va azvârli noian de grindină; apele mării se vor întărâta asupra lor și râurile îi vor îneca vijelios. 
23. Duhul puterii dumnezeiești se va ridica împotriva lor și ca viscolul îi va vântura. Astfel fărădelegea va aduce pustiire pe pământ și răutatea va răsturna scaunele celor puternici. 

CAPITOLUL 6 
Îndemn către conducătorii lumii să caute și să urmeze înțelepciunea și dreptatea. 

l. Ascultați deci, regilor, și înțelegeți, luați învățătură, voi, care judecați marginile pământului. 
2. Băgați în urechi, voi cei ce stăpâniți peste mulțimi și care vă mândriți cu mulțimea popoarelor voastre". 
3. Pricepeți că stăpânirea vi s-a dat de la Domnul și puterea de la Cel Preaînalt, Care va cerceta faptele voastre și va pune la încercare gândurile voastre. 
4. Fiindcă, deși dregători ai împărăției Lui, n-ați judecat drept, nici legea n-ați păzit-o, nici n-ați umblat după sfatul lui Dumnezeu. 
5. Groaznic și fără de veste El va sta asupra voastră, căci pentru cei mari judecata va fi cumplită. 
6. Celor mici, Domnul le va arăta iertare și milă, însă cei puternici vor fi pedepsiți cu strășnicie. 
7. Stăpânul tuturor nu Se va rușina de nici un obraz, nici nu Se va sfii de vreo mărire, căci și pe cel mic și pe cel mare El i-a făcut și pronia Lui e la fel pentru toți. 
8. Însă cei puternici vor avea parte de o încercare mai grea. 
9. Deci către voi, regilor, îndrept cuvintele mele ca să învățați înțelepciune și să nu cădeți. 
10. Pentru că cei ce au păzit cu sfințenie pravila sfântă se vor sfinți și cei ce vor învăța-o vor ști ce să răspundă. 
11. Iubiți deci cuvintele mele și le doriți și vă veți învăța din ele. 
12. Înțelepciunea este luminată și neînserată și cei care o iubesc o văd ușor și cei care o caută o găsesc. 
13. Ea iese în cale celor care o doresc și li se arată ea, întâi. 
14. Cel care se scoală pentru ea dis-de-dimineață nu se va osteni, căci o va afla șezând la poarta lui. 
15. Cel care își bate capul cu înțelepciunea îndeplinește desăvârșirea minții și cel care își pierde somnul pentru ea va fi în curând fără de grijă. 
16. Ea umblă în toate părțile căutând pe cei vrednici de ea și se arată prietenoasă în drumurile lor și îi întâmpină în tot ce pun la cale. 
17. Începutul ei este pofta cea adevărată de învățătură. 
18. Iar pofta de învățătură are în sine iubirea, iar iubirea este paznica legilor ei, iar păzirea legilor ei este adeverirea nemuririi. 
19. Și nemurirea ne face să fim aproape de Dumnezeu. 
20. Drept aceea, pofta înțelepciunii duce la împărăția cea veșnică. 
21. Deci dar, o, regi ai popoarelor, dacă țineți la tronurile și la sceptrele voastre, cinstiți înțelepciunea, ca în veac să domniți. 
22. Iar ce este înțelepciunea și cum s-a făcut, sunt gata să vă spun fără să ascund tainele lui Dumnezeu. Ci voi cerceta de la începutul făpturii și voi da la lumină cunoștința ei și nu voi trece pe alături de adevăr. 
23. Nu voi merge pe același drum cu pizma care roade, căci ea n-are nici o părtășie cu înțelepciunea. 
24. Mulțimea înțelepților este mântuirea lumii și un rege cuminte înseamnă bunăstarea poporului. 
25. Drept aceea, luați învățătură din cuvintele mele și folosul va fi al vostru. 

CAPITOLUL 7 
Înțelepciunea și foloasele ei. Minunata înălțare a omului prin ea. 

1. Sunt și eu om muritor asemenea tuturor și coborând din neamul celui dintâi om zidit din pământ. 
2. Și am fost înfiripat, cu trupul, în pântecele mamei mele, închegându-mă din sânge, vreme de zece luni, din sămânță bărbătească și în ceasul somnului odihnitor. 
3. Și după ce m-am născut, am respirat aerul obștesc și pe pământul obșteștii pătimiri am căzut și eu, și glasul meu dintâi, la fel ca la toată lumea, a fost plânsul meu. 
4. Am fost înfășat în scutece și am dat părinților grijă și bătaie de cap. 
5. Și nici un rege n-a început altfel, când s-a născut. 
6. Că toți intră în viață în același fel și ies iarăși la fel. 
7. Pentru aceea m-am rugat și mi s-a dat înțelepciune, am chemat, și duhul cumințeniei a coborât în mine. 
8. Am ținut la ea mai mult decât la sceptre și decât la tronuri și am socotit bogățiile deșarte față de ea. 
9. N-am pus alături cu ea nici pietrele cele mai scumpe, fiindcă tot aurul din lume pe lângă ea nu e decât nisip, iar argintul, înaintea ei, mi se pare noroi. 
10. Am prețuit înțelepciunea mai mult decât sănătatea și frumusețea; am pus-o chiar înaintea luminii, fiindcă strălucirea ei nu se stinge niciodată. 
11. Împreună cu ea mi-au venit toate bunătățile, căci în mâinile ei sunt bogății nenumărate. 
12. Și m-am bucurat de toate acestea, căci înțelepciunea le aduce cu sine. Totuși eu nu știam că ea este născătoarea lor. 
13. Am învățat-o fără viclenie, o împărtășesc fără părere de rău și nu ascund comorile ei. 
14. Ea este pentru oameni comoară nesfârșită; cei care se folosesc de ea se fac prietenii lui Dumnezeu, pentru darurile agonisite de învățătură. 
15. Iar mie să-mi dăruiască Dumnezeu să grăiesc precum gândesc și să cuget în chip vrednic despre darurile Sale, căci El este povățuitorul înțelepciunii și îndreptătorul înțelepților. 
16. Că în mâna Lui suntem și noi și cuvintele noastre și toată înțelepciunea și știința lucrurilor. 
17. El mi-a dat cunoștința cea adevărată despre cele ce sunt, ca să știu întocmirea lumii și lucrarea stihiilor. 
18. Începutul și sfârșitul și mijlocul vremurilor, întoarcerile anotimpurilor și prefacerile văzduhului, 
19. Cursurile anilor și rânduiala stelelor, 
20. Firea dobitoacelor și apucăturile fiarelor, puterea duhurilor și gândurile oamenilor, feluritele neamuri ale plantelor și însușirile rădăcinilor. 
21. Toate cele ascunse și cele arătate le-am cunoscut, fiindcă înțelepciunea, lucrătoarea tuturor, mi-a dat învățătură. 
22. Într-adevăr, în ea se află un duh de înțelegere, sfânt, fără pereche, cu multe laturi, nepământesc, ager, pătrunzător, neîntinat, preaînțelept, fără de patimă, iubitor de bine, ascuțit, neoprit, binefăcător, 
23. Iubitor de oameni, neclintit, temeinic, netulburat, atotputernic, atotveghetor și răzbătând prin toate duhurile istețe, curate și oricât de subțiri. 
24. Pentru că înțelepciunea este mai sprintenă decât orice mișcare, ea pătrunde și își face loc pretutindeni prin curăția ei. 
25. Ea este suflul puterii lui Dumnezeu, ea este curata revărsare a slavei Celui Atotputernic, astfel că nimic nu poate s-o mânjească. 
26. Ea este strălucirea luminii celei veșnice și oglinda fără pată a lucrării lui Dumnezeu și chipul bunătății Sale. 
27. Fiindcă este una, toate le poate, și rămânând una cu sine însăși, ea toate le înnoiește, și răspândindu-se, prin veacuri, în sufletele sfinte, ea întocmește din ele prieteni ai lui Dumnezeu și prooroci. 
28. Cu adevărat Dumnezeu nimic nu iubește, fără numai pe cel ce petrece întru înțelepciune. 
29. Ea este mai frumoasă decât soarele și decât toată orânduirea stelelor; dacă o pui alături cu lumina, înțelepciunea o întrece. 
30. Fiindcă după lumină urmează noaptea, pe când înțelepciunea rămâne nebiruită în fața răutății. 

CAPITOLUL 8 
Trebuința înțelepciunii și cererea ei de la Dumnezeu. 

l. Înțelepciunea ajunge cu tărie de la o margine la alta a lumii și toate le întocmește preaplăcut. 
2. Mi-a fost dragă și am cercetat-o din tinerețile mele și am căutat să mi-o pețesc mireasă și am iubit mult frumusețea ei. 
3. Neamul ei cel bun și-l preamărește prin petrecerea laolaltă cu Dumnezeu, și Stăpânul a toate o are în mare iubire, 
4. Fiindcă ea duce pe oameni la știința lui Dumnezeu și ea alege lucrurile Lui. 
5. Și de este bogăția câștig poftit în viață, ce este mai bogat decât înțelepciunea, care toate le lucrează? 
6. Dacă cumințenia stă în fruntea treburilor, cine este mai bun meșter decât înțelepciunea în toate câte sunt? 
7. Și de iubește cineva dreptatea, ostenelile înțelepciunii rodesc sfinte puteri, ea ne învață înfrânarea și chibzuința, dreptatea și bărbăția, tot ce este mai de folos în viața oamenilor; 
8. Și de poftește cineva să aibă știință întinsă, înțelepciunea știe cele trecute și întrezărește cele viitoare, ea știe întorsăturile cuvintelor și dezlegările întrebărilor; ea cunoaște de mai înainte semnele și minunile și întâmplările vremurilor și ale sutelor de ani. 
9. Drept aceea am hotărât să mi-o prind tovarășă în viață,  fiindcă știu că mă va sfătui cele bune și-mi va fi mângâiere în griji și în necazuri. 
10. Și voi avea, prin ea, mărire în adunări; și deși sunt tânăr, voi avea cinste în fața celor bătrâni. 
11. Mă vor găsi pătrunzător la judecăți, și voi apărea uimitor în fața celor puternici. 
12. Când voi tăcea, vor aștepta să încep să vorbesc; când voi vorbi, vor fi toți cu luare aminte, și când voi rosti o lungă cuvântare, vor pune toți mâna la gură. 
13. Prin înțelepciune voi avea nemurire și voi lăsa celor de după mine o pomenire veșnică. 
14. Voi cârmui popoare, și seminții străine se vor supune stăpânirii mele. 
15. Tirani temuți, când vor auzi vorbindu-se de mine, se vor teme; mă voi arăta bun mulțimilor și viteaz în război. 
16. Și înapoindu-mă în casa mea, cu înțelepciune mă voi odihni, căci petrecerea cu ea n-are amărăciune și viețuirea cu ea n-are durere, ci veselie și bucurie. 
17. Am chibzuit aceste gânduri în cugetul meu și le-am tot purtat în inima mea și am înțeles că nemurirea este rodul legăturii cu înțelepciunea. 
18. Și am mai înțeles că în prietenia cu ea sunt sfinte bucurii și în faptele mâinilor sale sunt bogății nesfârșite și stând în preajma ei ai câștig de minte dreaptă și câștig de slavă ai din vorba cu ea; drept aceea am umblat pretutindeni și m-am străduit fel și chip să am înțelepciune. 
19. Am fost copil bun și am avut parte de un suflet fără răutate. 
20. Sau mai vârtos, așa bun cum eram, am venit într-un trup nespurcat. 
21. Ci cunoscând că nu voi putea altfel să am înțelepciune de nu-mi va da Dumnezeu, cu toate că și aceasta era înțelepciune, să știu de la cine vine darul, m-am rugat Domnului și m-am smerit înaintea Lui și am zis din toată inima mea: 

CAPITOLUL 9 
Rugăciunea lui Solomon către Dumnezeu pentru dobândirea înțelepciunii, care este de folos tuturor oamenilor. 

l. "Dumnezeule al părinților și Doamne al milei, Cel care ai făcut toate cu cuvântul Tău, 
2. Și cu înțelepciunea Ta ai rânduit pe om ca să stăpânească peste zidirile cele făcute de Tine, 
3. Și să cârmuiască lumea cu cuviință și cu dreptate și cu suflet drept să facă judecată, 
4. Dă-mi mie înțelepciunea care stă aproape de scaunul Tău și nu mă lepăda dintre slujitorii Tăi. 
5. Căci robul Tău sunt eu și fiul roabei Tale, om slab și cu viață scurtă și puțin destoinic să înțeleg judecata și legile. 
6. Căci, chiar când ar fi cineva desăvârșit între fiii oamenilor, de-i va lipsi înțelepciunea cea de la Tine, ca nimica toată se va socoti. 
7. Tu m-ai ales pe mine mai dinainte ca să stăpânesc poporul Tău și să judec pe fiii și pe fiicele Tale. 
8. Tu mi-ai poruncit să zidesc templul în muntele Tău cel sfânt și un jertfelnic în cetatea în care locuiești, după chipul cortului celui sfânt, pe care l-ai pregătit dintru început. 
9. Cu Tine este înțelepciunea care știe faptele Tale și care era de față când ai făcut lumea și care știe ce este plăcut înaintea ochilor Tăi și ce este drept, potrivit poruncilor Tale. 
10. Trimite această înțelepciune, din sfintele Tale ceruri, de lângă tronul slavei Tale, ca să mă ajute în ostenelile mele și ca să cunosc ce este bineplăcut înaintea Ta, 
11. Fiindcă înțelepciunea toate le știe și le înțelege și mă va povățui înțelepțește în lucrările mele și prin slava sa mă va păzi. 
12. Și astfel, faptele mele Îți vor fi plăcute și voi judeca poporul Tău cu dreptate și voi fi vrednic de tronul tatălui meu. 
13. Cu adevărat, ce om poate să cunoască sfatul lui Dumnezeu sau cine poate să pătrundă voința lui Dumnezeu? 
14. Gândurile muritorilor sunt șovăielnice și cugetările noastre sunt cu greșeală. 
15. Căci trupul cel putrezitor îngreuiază sufletul și locuința cea pământească împovărează mintea cea plină de grijă. 
16. Cu greu ne dăm seama despre cele ce sunt pe pământ și cu osteneală găsim cele ce sunt chiar în mâna noastră; atunci, cine a putut să pătrundă cele ce sunt în ceruri? 
17. Cine a cunoscut voința Ta, dacă Tu nu i-ai dat înțelepciune și dacă nu i-ai trimis de sus Duhul Tău cel Sfânt? 
18. Astfel, s-au făcut drepte cărările celor de pe pământ și oamenii au învățat ceea ce este plăcut înaintea Ta, și prin înțelepciune au cunoscut mântuirea". 

CAPITOLUL 10 
Înțelepciunea a cârmuit omenirea de la începutul ei. 

l. Înțelepciunea a păzit pe primul om zidit de Dumnezeu ca să fie părintele neamului omenesc, atunci când a fost zidit întâiul. 
2. Ea l-a scos din păcatul lui și i-a dat putere să stăpânească toată făptura. 
3. Fiindcă s-a depărtat de ea, mâniindu-se, cel nedrept a pierit în nebunia sa ucigașă de frate. 
4. Iar când pământul a fost acoperit de ape, înțelepciunea l-a mântuit și pe cel drept l-a purtat în slaba arcă de lemn. 
5. Când popoarele și-au amestecat nelegiuirile toate, de-a valma, înțelepciunea a știut pe cel drept și l-a păstrat fără vină în fața lui Dumnezeu și l-a păzit nebiruit, când a fost să-l doboare mila de copilul său. 
6. Tot ea a mântuit pe cel drept din prăpădul celor răi și el a fugit departe de focul coborât peste cele cinci cetăți. 
7. Și ca dovadă, arătând nelegiuirea lor, acest ținut pustiit fumegă și azi, pomii dau roadă în afară de vreme și un stâlp de sare se înalță acolo, spre pomenirea necredinciosului suflet al femeii lui Lot. 
8. Nu le-a păsat de înțelepciune și de aceea n-au știut ce este binele și au lăsat celor care sunt în viață amintirea nebuniei lor, așa încât ticăloșiile lor să nu fie înghițite de uitare, 
9. Dar înțelepciunea a smuls din necazuri pe cei care sunt credincioși. 
10. Iarăși înțelepciunea a purtat pe căi drepte pe dreptul care fugea de mânia fratelui său, arătându-i împărăția lui Dumnezeu și dându-i învățătură despre lucrurile sfinte; ea l-a îmbogățit când el muncea din greu și spor i-a dat în strădaniile lui. 
11. Înțelepciunea l-a sprijinit când a fost să-l jecmănească stăpânii hrăpăreți și l-a ajutat să dobândească mari averi. 
12. Ea l-a ferit de dușmani; ea l-a ocrotit de cei care îi întindeau curse; ea l-a făcut biruitor într-o luptă crâncenă, ca să-l învețe că mai tare decât toate este cucernicia. 
13. Înțelepciunea n-a părăsit pe dreptul cel vândut, ci l-a ferit de păcat. 
14. Ea s-a coborât cu el în groapă și în lanțurile lui nu l-a părăsit, până ce i-a dat sceptrul domniei și puterea peste cei ce-l asupreau; ea a dovedit de minciună pe pârâșii lui și i-a dat o veșnică mărire. 
15. Înțelepciunea a izbăvit pe poporul cel cuvios și seminția cea nevinovată de neamurile care o împilau. 
16. Ea a pătruns în sufletul robului lui Dumnezeu și cu semne și cu minuni ea a ținut piept unor regi temuți. 
17. Celor cuvioși datu-le-a plata ostenelilor lor și i-a călăuzit pe o cale preaminunată și ziua le-a fost acoperământ și noaptea lumină de stele; 
18. I-a trecut prin Marea Roșie și i-a purtat prin ape mari. 
19. A acoperit cu ape pe dușmani, apoi din adâncurile mării i-a aruncat afară. 
20. Pentru aceea, drepții au jefuit pe cei necredincioși și au slăvit cântând numele Tău cel sfânt, Stăpâne, și toți laolaltă au lăudat mâna Ta care lupta pentru ei. 
21. Căci înțelepciunea a deschis gura celor muți și limba pruncilor a făcut-o bine grăitoare. 

CAPITOLUL 11 
Înțelepciunea povățuitoare poporului ales. Dumnezeu pedepsește pe vrăjmașii lui și așteaptă îndreptarea păcătoșilor. 

1. Făcut-a să sporească lucrările lor prin mâna sfântului prooroc, 
2. Și-au făcut cale prin pustiul cel nelocuit, și-au întins corturile lor în locuri neumblate. 
3. Au stat dârji împotriva dușmanilor lor și au respins pe potrivnicii lor. 
4. Au îndurat setea și au chemat numele Tău și apă li s-a dat dintr-o stâncă aspră și din piatră și-au astâmpărat astfel setea. 
5. Ceea ce fusese pedeapsă pentru vrăjmași s-a făcut pentru ei, în nevoia lor, binecuvântare. 
6. Și pe când apa marelui fluviu se prefăcuse în. sânge necurat, 
7. Spre pedeapsă că Faraon poruncise să ucidă pe copii, Tu ai dat celor ce-și pierduseră nădejdea apă din belșug; 
8. Și astfel le-ai arătat prin setea de care suferiseră, cu ce pedeapsă pedepsești pe potrivnicii lor. 
9. Și din această certare, cu toate că fuseseră certați cu cruțare, ei au știut cum sunt chinuiți nelegiuiții, judecați sub mânie. 
10. Cercatu-i-ai pe unii ca un părinte care dojenește, iar pe ceilalți i-ai pedepsit ca un împărat aspru care osândește. 
11. Și cei care erau de față și cei de departe se chinuiau deopotrivă. 
12. O îndoită durere i-a cuprins și suspinau, aducându-și aminte de lucrurile trecute. 
13. Căci dându-și seama că pedepsele lor au fost spre binele celor scăpați, au cunoscut puterea lui Dumnezeu, 
14. Acela pe Care mai înainte L-au lepădat și L-au avut de batjocură, mai pe urmă s-au minunat în fața Lui, după ce au suferit o sete cu totul altfel decât cei drepți. 
15. Pentru gândurile cele neînțelegătoare ale destrăbălării lor, care îi rătăceau și-i aduceau să cinstească animalele cele necuvântătoare și fiarele netrebnice, ai trimis peste ei, Stăpâne, spre pedeapsă, mulțime de animale fără minte, 
16. Ca să învețe că prin ceea ce păcătuiește cineva, prin aceea se și pedepsește. 
17. Nu era cu anevoie mâinii Tale atotputernice, care a zidit lumea din nimic, să trimită asupra lor mulțime de urși și lei fioroși, 
18. Sau de fiare nou-create, necunoscute și pline de turbare, suflând aburi arzători, scoțând pe nas fum puturos, sau risipind din ochi înfricoșătoare fulgere. 
19. Și aceste fiare puteau să-i omoare nu numai cu mușcătura, dar să-i îngrozească și chiar să-i ucidă cu vederea lor. 
20. Și fără de acestea, puteau să piară numai la o suflare, urmăriți de dreptatea răzbunătoare și vânturați de vântul puterii Tale; ci toate le-ai rânduit cu măsură, cu număr și cu cumpănă. 
21. Căci Tu pururea ai putere nemărginită și tăriei brațului Tău cine va sta împotrivă? 
22. Lumea toată, înaintea Ta, este ca acel pic de praf, care face cumpăna să se plece și ca picătura de rouă cea de dimineață, ce se coboară pe pământ. 
23. Și miluiești pe toți, că toate le poți și treci cu vederea greșelile oamenilor, ca să se pocăiască. 
24. Pentru că iubești toate cele ce sunt și nimic nu urgisești din cele ce ai făcut, că dacă ai fi urât un lucru, nu l-ai fi plăsmuit. 
25. Și cum ar fi rămas ceva, de n-ai fi voit Tu? Sau cum ar dăinui, dacă n-ar fi fost chemat de Tine la ființă? 
26. Dar Tu ierți tuturor, că toate ale Tale sunt, Stăpâne, iubitorule de suflete. 

CAPITOLUL 12 
Nemărginirea răbdării și a dreptății lui Dumnezeu. 

1. Duhul Tău cel fără stricăciune este întru toate. 
2. Pentru aceea pedepsești cu măsură pe cei care cad și, când păcătuiesc, le deschizi ochii și-i dojenești, ca să se lase de răutatea lor și să creadă întru Tine, Doamne. 
3. De locuitorii cei de demult ai sfântului Tău pământ Te-ai scârbit, 
4. Căci făceau lucruri nelegiuite, vrăjitorești și aduceau jertfe necurate, 
5. Omorând fără milă pe prunci, mâncând carne omenească și adăpându-se cu sânge; pe acești jertfitori spurcați 
6. Și părinți ucigași ai unor prunci fără de apărare ai voit să-i nimicești prin mâinile părinților noștri, 
7. Așa încât acest pământ, care este mai de cinste înaintea Ta decât toate celelalte, să primească - vrednici locuitori - pe fiii lui Dumnezeu. 
8. Dar și pe aceia ca pe niște oameni i-ai iertat și le-ai trimis, ca soli ai oștirii Tale pedepsitoare, tăuni care înțeapă, ca să-i ucidă cu încetul. 
9. Nu pentru că n-ai fi putut supune cu război pe cei necredincioși celor drepți, sau să-i pierzi dintr-odată cu groaznice fiare, sau cu o poruncă scurtă, 
10. Ci ai judecat să-i iei cu încetul dându-le loc de pocăință, deși bine știai că neamul lor este viclean și răutatea lor este firească și răsădită înlăuntru și că gândul lor nu se va schimba în veac, 
11. Pentru că din început a fost sămânță blestemată. Apoi nici pentru aceea că Te-ai teme de cineva, Te-ai arătat îndelung-răbdător cu păcatele lor. 
12. Căci cine ar putea să-ți zică: Ce-ai făcut? Sau cine va sta împotriva judecății Tale? Sau cine Te va scoate vinovat pentru neamurile cele nimicite, pe care Tu însuți le-ai făcut? Sau cine se va ridica asupra Ta cu judecată pentru oamenii cei nedrepți? 
13. Că nu este alt dumnezeu afară de Tine, care să aibă grijă de toate și căruia să-i dovedești că judecățile Tale sunt totdeauna drepte. 
14. Nu este nici împărat, nici stăpânitor care să poată să ridice ochii în fața Ta și să-ți ceară socoteală pentru cei pe care i-ai nimicit. 
15. Ci, fiind drept, toate le cârmuiești cu dreptate și socotești lucru nepotrivit cu puterea Ta ca să osândești pe cel care nu trebuie pedepsit. 
16. Puterea Ta este începutul dreptății și, pentru că ești Stăpân a toate, către toți cu îngăduință Te arăți. 
17. Arăți tăria Ta celor care nu cred în atotputernicia Ta și înfrângi cutezanța celor care o cunosc. 
18. Stăpân al puterii cum ești, judeci cu blândețe și ne cârmuiești cu multă cruțare, că la Tine este puterea, când voiești. 
19. Prin lucruri ca acestea ai învățat pe poporul Tău că cel drept trebuie să fie iubitor de oameni și ai dat fiilor Tăi bună nădejde, că le lași timp să se pocăiască de păcate. 
20. Că de vreme ce ai pedepsit cu atâta încetineală și îngăduință pe dușmanii slujitorilor Tăi, deși erau vinovați până la moarte, dându-le timp și loc să se abată de la nelegiuirea lor, 
21. Atunci cu câtă luare aminte judeci Tu pe robii Tăi, ai căror părinți au primit de la Tine jurăminte și legămintele unor strălucite făgăduințe! 
22. Deci când ne mustri, Tu bați pe vrăjmașii noștri de mii de ori mai mult, ca să ținem în seamă bunătatea Ta, când judecăm; iar când suntem judecați, să nădăjduim în îndurarea Ta. 
23. Drept aceea, pe cei nedrepți care și-au trăit viața nebunește, i-ai pedepsit cu înseși faptele lor urâcioase. 
24. Căci au mers atât de departe pe căile rătăcirii, încât socoteau drept dumnezei dobitoacele cele mai respingătoare, înșelându-se ca pruncii cei fără de înțelepciune. 
25. Pentru aceea, ca unor prunci fără de minte le-ai trimis o pedeapsă de râs. 
26. Iar cei care nu s-au pătruns de această certare neînsemnată vor simți o pedeapsă vrednică de Dumnezeu. 
27. Suferind și tulburându-se cu ceea ce ei socoteau a fi dumnezei, au cunoscut pe Dumnezeul cel adevărat, pe Care altădată au zis că nu-L cunosc; pentru aceea, osânda cea mai de pe urmă a venit asupra lor. 

CAPITOLUL 13 
Mustrarea celor ce nu cred și nebunia închinării la idoli. 

1. Deșerți sunt din fire toți oamenii care nu cunosc pe Dumnezeu și care n-au știut, plecând de la bunătățile văzute, să vadă pe Cel care este, nici din cercetarea lucrurilor Sale să înțeleagă pe meșter; 
2. Ci au socotit că sunt dumnezei cârmuitori ai lumii sau focul, sau vântul, sau arcul cel iute, sau mersul stelelor, sau apa năvalnică, sau luminătorii cerului; 
3. Ei, care, desfătați de frumusețea acestora, le-au luat drept dumnezei, să știe acum cu cât este Stăpânul mai presus decât acestea, că El, Cel Care Însuși este începătorul frumuseții, este făcătorul lor. 
4. Iar dacă se minunează de putere și de lucrare, să înțeleagă din acestea cu cât este mai puternic Cel care le-a făcut. 
5. Căci din mărimea și frumusețea făpturilor poți să cunoști bine, socotindu-te, pe Cel care le-a zidit. 
6. Dar, în același timp, în toate acestea este oarecare neajuns, căci doar unii ca aceștia rătăcesc căutând pe Dumnezeu și străduindu-se să-L afle. 
7. Căci, îndeletnicindu-se cu lucrările lui Dumnezeu și cercetându-le, ei se încredințează cu vederea cât de frumoase sunt cele văzute. 
8. De altă parte, ei n-au cuvânt să li se ierte rătăcirea. 
9. Că dacă au putut să adune atâta învățătură, ca să cerceteze lumea, cum n-au aflat ei mai degrabă pe Stăpânul lumii? 
10. Dar sunt cu totul ticăloși și și-au pus nădejdea în lucruri fără de viață cei care au numit dumnezei lucrurile mâinilor omenești, aurul și argintul cu meșteșug lucrat și închipuiri de dobitoace sau piatră netrebnică, cioplită de mână de demult. 
11. Un meșter lemnar a tăiat din pădure un lemn bun de lucrat, l-a jupuit de coajă și apoi cu îndemânarea sa a făcut din el o unealtă folositoare spre slujba vieții. 
12. Rămășițele de la lemnul lucrat le pune pe foc să își fiarbă de mâncare și își potolește foamea. 
13. Și ce-a mai rămas dintr-acestea, nefiind de nici o treabă, pentru că este lemn strâmb și noduros, îl cioplește ca să-i treacă de urât și, potrivindu-l și meșteșugindu-l, l-a făcut asemenea cu chipul de om. 
14. Sau l-a făcut asemenea vreunui dobitoc de nimic și, vopsindu-l peste tot și rumenindu-l la față cu vopsea roșie, i-a ascuns toate metehnele. 
15. Apoi i-a făcut în perete bună așezare, l-a pus acolo și l-a întărit cu piroane de fier. 
16. El are grijă de idol să nu cadă, știind bine că nu-și poate ajuta singur, căci nu este decât un chip care are nevoie de ajutor. 
17. Dar el se roagă chipului pentru averea sa, pentru nunțile sale și pentru fiii săi și nu se rușinează a vorbi către lucrul cel neînsuflețit. 
18. El cere sănătate de la cel neputincios, se roagă de viață celui mort și de ajutor celui ce nu poate să dea nici unul; el se roagă de bună călătorie cui nu poate să meargă în picioare. 
19. Ca să-și pună la adăpost averea, alergătura și izbânda muncii sale, el cere putere de la cel care are mâinile cele mai betege. 

CAPITOLUL 14 
Care a fost începutul idolilor și al închinării lor și ce răutăți urmează din închinarea la idoli. 

l. Altul voind să meargă pe apă și să călătorească prin cumplitele valuri se roagă la un lemn mai șubred decât luntrea care îl poartă. 
2. Această luntre a fost născocită de pofta de câștig și a întruchipat-o agerimea lucrătorului. 
3. Ci, o, Părinte, pronia Ta o cârmuiește, Tu, Care ai deschis cărări în mare și drum nerătăcitor în volbura valurilor. 
4. Și cu aceasta arătat-ai că poți să izbăvești din orice primejdie, așa încât cineva, chiar fără să aibă știința corăbierului, să poată porni pe mare. Tu nu voiești ca preaînțeleptele Tale lucrări să rămână deșarte, de aceea oamenii, încredințându-și viața unui lemn de tot slab, 
5. Trec prin valuri pe o plută și scapă de moarte. 
6. Iar de demult, când au pierit trufașii uriași, nădejdea întregii lumi a scăpat într-o barcă și barca, îndrumată de mâna Ta, a lăsat omenirii sămânța urmașilor. 
7. Și binecuvântat este lemnul care slujește la o trebuință binecuvântată. 
8. Dar idolul făcut de mâna omenească este blestemat, și el și acel care l-a făcut; acesta pentru că l-a făcut, iar idolul pentru că, stricăcios fiind, i s-a zis dumnezeu. 
9. Că Dumnezeu urăște deopotrivă și pe nelegiuiți și nelegiuirea lor. 
10. Lucrul și lucrătorul var fi deopotrivă pedepsiți. 
11. Pentru aceea, idolii neamurilor vor fi cercetați spre pieire, fiindcă, deși sunt făpturi, au ajuns urâciune, sminteală pentru sufletele oamenilor și laț pentru picioarele celor fără de minte. 
12. Gândul plăsmuirii de idoli a fost începutul aprinderii spre desfrâu, și născocirea lor a fost pierderea vieții. 
13. Fiindcă n-au fost de la început și nu vor fi totdeauna. 
14. Prin deșarta mărire omenească au intrat în lume, astfel că apropiatul lor sfârșit este hotărât înaintea lui Dumnezeu. 
15. Un tată, întristându-se cu amară jale pentru copilul său răpit înainte de vreme, i-a făcut chipul și pe cel care ieri încă nu era decât un om mort, îl cinstește acum ca pe un dumnezeu și a rânduit celor din casa sa taine și slujbe. 
16. După aceea, cu vremea, întărindu-se acest păgânesc obicei, s-a păzit ca o lege și, din poruncile tiranilor, a ieșit cinstirea chipurilor cioplite. 
17. Când popoarele nu puteau să-i cinstească de față, pentru că locuiau departe, făceau o asemuire după chipul depărtat și potriveau un chip văzut al împăratului preacinstit, așa încât să dea celui ce nu era de față aceleași sârguincioase închinări ca și cum ar fi de față. 
18. Și pentru izbânda acestei închinări, cei care erau neștiutori au fost și ei împinși de pofta de slavă a meșterului. 
19. Pentru că el, voind să placă stăpânitorului, și-a pus tot meșteșugul ca să facă asemănarea cât mai frumoasă. 
20. Iar mulțimile, înșelându-se prin frumusețea lucrului, l-au socotit acum ca dumnezeu pe cel care mai înainte îl cinsteau ca pe un om. 
21. Și aceasta a fost o înșelăciune pentru viața oamenilor, că ei, bătuți de nevoi sau robiți de tiranie, au dat pietrelor și lemnelor numele ce nu se poate da la nimic de pe pământ. 
22. Apoi n-a fost destul că au rătăcit întru cunoașterea lui Dumnezeu, ci, viețuind - din întunericul minții lor - în război necurmat, au numit pace atâtea rele. 
23. Ei făceau slujbe în care ucideau chiar pe copiii lor, sau săvârșeau taine ascunse sau beții nebunești după barbare obiceiuri. 
24. Și nici viața, nici căsătoriile nu le mai păzeau curate, ci unul pe altul ucidea prin viclenie sau îl batjocorea prin desfrânare. 
25. Toate se învălmășesc în sânge și ucidere, în furtișag și vicleșug, în stricăciune și necredință, în răzvrătire și jurământ strâmb, 
26. În prigonirea celor buni și uitarea binefacerilor primite, în pângărirea sufletelor și răsturnarea trupeștilor nevoi, în tulburarea căsătoriilor și desfrânare și dezmăț sub ochii tuturor. 
27. Căci închinarea la idolii cei deșerți, care nici n-ar trebui pomeniți, este începutul, pricina și sfârșitul a tot răul. 
28. Desfătările lor sunt niște bucurii smintite, proorociile lor sunt mincinoase, ei trăiesc în nedreptate și jură strâmb cu ușurință. 
29. Ca unii care nădăjduiesc în idolii cei fără de suflet, când jură strâmb, ei nu se tem că li se va dovedi nedreptatea. 
30. Și din două părți pedeapsa va da peste ei, întâi pentru că au cugetat greșit despre Dumnezeu, închinându-se idolilor, și al doilea pentru că, vicleni fiind, au jurat împotriva adevărului, disprețuind tot ce este sfânt. 
31. Căci nu puterea idolilor pe care s-au jurat, ci pedeapsa cuvenită păcătoșilor, aceea prigonește pururea păcatul celor ce au greșit. 

CAPITOLUL 15 
Bunătatea și puterea adevăratului Dumnezeu. Înșelăciunea idolatriei. 

1. Iar Tu, Dumnezeul nostru, ești bun și adevărat, îndelung-răbdător și cu milă cârmuitor a toate. 
2. Chiar când păcătuim, ai Tăi suntem, noi cei ce cunoaștem puterea Ta, dar nu vom păcătui, știind bine că suntem din numărul celor numărați ai Tăi. 
3. Că a Te cunoaște pe Tine este dreptate desăvârșită și a ști puterea Ta este rădăcina nemuririi. 
4. Pe noi nu ne-au înșelat născocirile omenești ale unui meșteșug viclean;  ici truda deșartă a zugravilor, adică chipul mânjit cu multe feluri de vopsele, 
5. A cărui înfățișare ațâță patima celor nebuni, cu pofta chipului neînsuflețit al unei arătări fără viață. 
6. Iubitori de rele precum sunt, ei sunt vrednici să aibă asemenea nădejdi, și cei care le fac și cei care le poftesc și li se închină. 
7. Olarul frământă pământul moale cu osteneală și face spre slujba noastră orice vas și din același pământ face vase spre curată întrebuințare și altele dimpotrivă, dar toate asemenea; și care vas de ce treabă să fie, hotărăște olarul. 
8. Apoi cu nelegiuită trudă, din același pământ, tot el scoate un deșert chip de idol, el care, cu puțin mai înainte, din pământ a fost făcut și după puțin se va întoarce iarăși de unde a fost luat, când se va cere să dea sufletul cu care este dator. 
9. Dar el se îngrijește nu de aceea că puterile lui slăbesc, nici că viața este scurtă, ci se ia la întrecere cu meșterii aurari și argintari și face ce fac făurarii în aramă și, ca mare cinste pentru el, ține să facă chipuri amăgitoare. 
10. Inima lui este cenușă și nădejdea lui mai slabă ca pământul și viața lui mai mică în cinste decât lutul. 
11. Fiindcă el n-a cunoscut pe Făcătorul său, și pe Cel care i-a insuflat duhul faptelor și a pus în el putere de viață, 
12. Ci socotește că viața noastră este jucărie și traiul nostru ca un târg de câștig, pentru că - așa zic ei - trebuie să câștigi bani în orice chip, chiar făcând rău. 
13. Dar bine să știe că păcătuiește mai mult decât toți ceilalți acela care, din același lut, scoate vase care se pot ușor sparge și chipuri idolești. 
14. Ci toți aceștia sunt mai nebuni și mai de plâns decât sufletul unui copil; sunt toți dușmanii poporului tău și asupritorii lui; 
15. Căci pe toți idolii neamurilor i-au socotit drept dumnezei pe cei care nici cu ochii nu văd, nici cu nasul nu respiră, nici cu urechile nu aud, nici cu degetele mâinilor nu pipăie, nici cu picioarele nu umblă. 
16. Cel care i-a făcut a fost un om, și cel care a primit duhul în dar, tocmai el i-a închipuit, căci nici un om nu poate să facă un dumnezeu la fel cu el. 
17. El fiind muritor, el face un lucru fără viață cu mâinile lui nelegiuite, el prețuiește mai mult decât idolii săi, fiindcă el este viu, iar aceia nicidecum. 
18. Ei se închină dobitoacelor celor mai urâcioase, care, după prostia lor, sunt mai rele decât celelalte. 
19. N-au în ele nici o bunătate care să ni le facă dragi și ele sunt în afară și de la lauda lui Dumnezeu, și de la binecuvântarea Lui. 

CAPITOLUL 16 
Pedepsele Egiptenilor pentru închinarea la idoli. Binefacerile lui Dumnezeu asupra Evreilor. 

l. Drept aceea, au fost cu dreptate pedepsiți prin unele făpturi ca acestea și au fost chinuiți de mulțime de fiare. 
2. În locul acestor pedepse, Tu ai dăruit cele bune poporului Tău și foamea lui cea mare ai potolit-o cu o mâncare nouă, cu carne de prepeliță. 
3. Așa încât unii (Egiptenii), deși pofteau să mănânce, văzând urâciunea fiarelor trimise, s-au lipsit și de mâncarea de nevoie, iar ceilalți, după puțină lipsă, au avut o hrană nouă. 
4. Căci se cuvenea ca o foamete care nu iartă să vină peste asupritori, iar celorlalți numai să li se arate cum sunt chinuiți vrăjmașii lor. 
5. Iar când a venit peste ei înfricoșata mânie a fiarelor și se prăpădeau mușcați de șerpii cei cumpliți, aprinderea Ta n-a ținut până la urmă. 
6. Ei au fost tulburați puțină vreme, ca să se îndrepteze și au avut un semn de mântuire, ca să-și aducă aminte de poruncile legii Tale; 
7. Căci cel care se întorcea către acest semn se vindeca, dar nu prin ceea ce vedea cu ochii, ci prin Tine, Mântuitorul tuturor. 
8. Și prin aceasta arătat-ai vrăjmașilor noștri că Tu ești Cel Care izbăvești de tot răul. 
9. Pentru că înțepătura lăcustelor și a muștelor le-a adus moartea și n-a mai fost nici un chip să-și scape viața, fiindcă meritau o asemenea pedeapsă. 
10. Iar pe robii Tăi nici dinții balaurilor celor veninoși nu i-au biruit, căci mila Ta a venit și i-a vindecat, 
11. Ca să-și aducă aminte de cuvintele Tale; erau răniți și apoi degrabă vindecați, ca nu cumva, căzând în adâncă uitare, să nu fie înstrăinați de la bunătățile Tale. 
12. Nici iarbă de leac, nici alifie nu i-a vindecat, ci cuvântul Tău, Doamne, cel ce toate le vindecă. 
13. Căci Tu stăpânești peste viață și peste moarte și cobori până la porțile locuinței morților și iar ridici. 
14. Omul, în răutatea sa, poate să ucidă, dar nu poate să aducă înapoi duhul care a ieșit, nici să scoată sufletul care a intrat în locuința morților. 
15. Iar de mâna Ta nu este cu putință nimănui să scape. 
16. Nelegiuiții care s-au lepădat de a Te cunoaște au fost bătuți cu puterea brațului Tău; ape năprasnice, grindină și ploi neînduplecate i-au chinuit; para focului i-a mistuit. 
17. Și, ce este mai minunat, focul ardea și mai tare în apa care toate le stinge, pentru că toată făptura este apărătoarea celor drepți. 
18. Uneori para focului se domolea, ca să nu ardă fiarele cele trimise împotriva celor necredincioși, și ei să vadă și să cunoască cum că îi prigonește judecata lui Dumnezeu. 
19. Alteori; focul ardea în apă mai mult decât este puterea lui, ca să nimicească astfel toate roadele țării celor nedrepți. 
20. Dar pe poporul Tău l-ai hrănit cu hrană îngerească și i-ai trimis din cer pâine gata, fără de osteneală, și care avea toată dulceața și plăcea tuturor. 
21. Și pâinea aceasta arăta către fii bunătatea Ta față de ei, iar pentru cel care o mânca avea gustul mâncării pe care o poftea. 
22. Iar zăpada și gheața răbdau focul și nu se topeau, ca să cunoască Israel că focul cel arzător, care strălucea în zăpadă și în ploi, a mistuit roadele vrăjmașilor; 
23. Și iarăși același foc își lepăda puterile, ca să hrănească pe cei drepți, 
24. Pentru că făptura, slujindu-ți ție, Celui care ai făcut-o, se încordează pentru pedepsirea celor nedrepți și se domolește spre facerea de bine a celor care se încred în Tine. 
25. Drept aceea, schimbându-se în toate aceste chipuri, ea slujea darului Tău celui a toate hrănitor, potrivit dorinței celor care Te rugau; 
26. Astfel ca fiii pe care i-ai iubit, Doamne, să învețe că nu felurite soiuri de roade hrănesc pe oameni, ci cuvântul Tău ține în viață pe acei care cred în Tine. 
27. Fiindcă ceea ce nu se strica de puterea focului, se topea, încălzindu-se de o ușoară rază a soarelui. 
28. Ca să se înțeleagă că trebuie să mânecăm și să-ți mulțumim mai înainte de răsăritul soarelui și să ne rugăm ție din revărsatul zorilor. 
29. Iar nădejdea celui nemulțumitor se va topi ca gheața de iarnă și se va scurge ca o apă nefolositoare. 

CAPITOLUL 17 
Egiptenii suferind întuneric de trei zile, cu frică și cu mare groază, cealaltă parte a lumii strălucea cu lumină. 

1. Judecățile Tale sunt mari și anevoie de lămurit, de aceea cugetele fără învățătură sunt în rătăcire. 
2. Nelegiuiții, având încredințarea că pot să asuprească neamul sfânt, zăceau închiși sub acoperișurile lor - înlănțuiți de întuneric și robii unei nopți fără ziuă - și fugari erau de la veșnica Ta purtare de grijă. 
3. Și când socoteau că vor rămâne ascunși cu tainicele lor păcate, în vălul întunecat al uitării, risipiți au fost  și înspăimântați amarnic și tulburați au fost de năluciri. 
4. Adăposturile unde se închideau nu i-au scutit de spaime, căci în jurul lor răsunau zgomote care îi înfricoșau și arătări posomorâte îi umpleau de groază. 
5. Nu era nici un foc care să poată să-i lumineze și văpăile vii ale stelelor nu puteau să risipească acea noapte înfricoșătoare. 
6. Câteodată li se arăta o învâlvorare înspăimântătoare care se aprindea de la sine și, zguduiți de această vedenie, cu pricină necunoscută, socoteau arătările și mai grozave încă. 
7. Meșteșugul copilăros al vrăjitorilor nu mai putea nimic și îngâmfarea lor că știu ceva ieșise de rușine. 
8. Ei care ziceau că pot să gonească din inima bolnavă spaimele și tulburările, chiar ei zăceau acum plini de rușinoasă spaimă. 
9. Și măcar că nu era prea mare grozăvia care să-i înspăimânteze, totuși fiarele care treceau și șerpii care fluierau îi îngrozeau, și se topeau de frică și închideau ochii să nu mai vadă prăpădul ce-i pândea din toate părțile. 
10. Fiindcă răutatea inimii este plină de temere, ca una ce se știe vinovată și mustrată ea de sine însăși; ea își vede mărită nenorocirea, 
11. Căci spaima nu este altceva fără numai lepădarea oricărui ajutor care-ți vine de la dreapta judecată. 
12. Și când scade nădejdea în adâncul inimii, te sperii și mai mult, dacă nu știi care este pricina de unde îți vine chinul. 
13. Iar ei - în noaptea aceea când li se tăiaseră orice puteri și care venise peste ei din iadul priponit - dormind de-a valma, 
14. Aci se zbăteau îngroziți de arătări pocite, aci mureau de golul din inimile lor, căci o groază neașteptată și fără de veste pusese stăpânire peste ei. 
15. Și tot așa ceilalți, oricare ar fi fost, cădeau vlăguiți și rămâneau așa, închiși ca într-o închisoare fără zăvoare. 
16. Și plugar de era cineva, ori cioban cu oile, ori muncitor prins la muncile câmpului, apucați fără de veste, îndurau această nenorocire fără scăpare, 
17. Fiindcă toți erau ferecați cu același lanț de întuneric. Și atunci vântul șuierător și glasul cu bun viers al păsărilor din desișuri și năvala apelor aprige 
18. Și bubuitul stâncilor care se prăvălesc și fuga nevăzută a animalelor săritoare și răcnetul fiarelor cumplite și sunetul care se frânge și se răsfrânge în peșterile munților - acestea toate îi făceau să-și dea duhul de frică. 
19. Căci în vreme ce toată făptura era luminată cu strălucitoare lumină și fără împotrivire își vedea de lucrul său, 
20. Numai peste aceia se întindea o noapte grea, care era chipul întunericului celui ce avea să-i înghită, și ei pentru ei înșiși erau mai grea povară decât acel întuneric. 

CAPITOLUL 18 
Urmarea pedepselor Egiptenilor și ieșirea Evreilor din Egipt. 

l. Pentru cuvioșii Tăi strălucea lumină mare, iar Egiptenii auzeau glasul lor, fără să le vadă chipul și, cu toate suferințele lor de până aci, îi fericeau. 
2. Și pentru că după atâtea asupriri - Israel nu se răzbuna asupra lor - Egiptenii le mulțumeau și le cereau iertare de relele pe care ei le făcuseră. 
3. În loc de întuneric, ai dat cuvioșilor Tăi stâlp de foc arzător, care să-i călăuzească în acea călătorie necunoscută; soare nevătămător le-ai dat în drumul lor cel plin de slavă. 
4. Vrednici erau Egiptenii să fie lipsiți de lumină și să fie închiși în întuneric, ca unii care țineau închiși pe fiii Tăi, aceia prin care trebuia să se dea veacului nestricăcioasa lumină a legii Tale. 
5. Și când s-au sfătuit să ucidă pe pruncii celor cuvioși ai Tăi, unul dintre acești prunci a fost aruncat și a scăpat, dar Tu, spre pedeapsa lor, le-ai luat mulțime de copii și pe ei pe toți i-ai înecat în valurile mării. 
6. Noaptea aceasta a fost cunoscută mai înainte de părinții noștri, ca - știind bine în ce jurăminte crezuseră - nădăjduind întru ele, să se veselească. 
7. Iar poporul Tău a văzut și mântuirea celor drepți și pieirea vrăjmașilor. 
8. Și precum ai pedepsit pe potrivnici, tot așa, chemându-ne pe noi, ne-ai preamărit. 
9. Copiii evlavioși ai celor drepți jertfeau în ascuns ți statorniceau toți într-un gând legământul cel dumnezeiesc, ca sfinți părtași să fie deopotrivă la aceleași bunătăți și la aceleași primejdii, cântând laudele părinților. 
10. Iar cu cântecele lor se însoțeau țipetele risipite ale vrăjmașilor și se auzeau bocetele lor pentru copiii uciși. 
11. Robul și stăpânul erau pedepsiți cu aceeași pedeapsă și omul de rând îndura aceleași dureri ca și regele. 
12. Toți deopotrivă aveau morți fără de număr, dar din același soi de moarte, și cei ce rămăseseră în viață nu puteau face față cu înmormântările, de vreme ce într-o clipă tot ce era mai de seamă în neamul lor pierise. 
13. Ei, care nu voiseră să creadă din pricina vrăjitorilor lor, când le-au pierit cei dintâi născuți ai lor, au mărturisit că Israel este poporul lui Dumnezeu. 
14. Căci, pe când lina tăcere stăpânea peste toate și noaptea cu repedea ei curgere ajunsese la calea jumătate, 
15. Cuvântul Tău cel atotputernic a purces din înaltul cer și din scaunele împărătești, ca un cumplit războinic, în mijlocul acelui pământ hotărât pieirii, 
16. Și aducând - ca o sabie ascuțită - porunca Ta cea fără de schimbare, stătea și umplea toate de moarte și ajungea până la cer, rezemându-se de pământ. 
17. Atunci pe loc, vedeniile unor visuri groaznice îi tulburară și spaime neașteptate au năvălit asupra lor. 
18. Azvârliți încoace și încolo pe pământ și pe jumătate morți, ei dădeau pe față pricina pentru care mureau. 
19. Căci vedeniile care îi îngroziseră le destăinuiseră lucrul pentru care pătimesc atât de rău ca să nu moară de neștiință. 
20. Încercarea morții a atins și pe cei drepți și mulți au pierit în pustiu, dar mânia Ta nu a ținut multă vreme. 
21. Căci un om fără vină a luat degrabă partea celor vinovați, având ca arme ale slujbei sale rugăciunea și tămâia de împăcare, și a stat împotriva mâniei Tale, și primejdiei morții i-a pus un capăt, arătându-se pe sine că este robul Tău. 
22. El a biruit mulțimea răzvrătită, nu cu tăria trupului, nici cu puterea armelor, ci a supus cu cuvântul pe Cel care îi pedepsea și pomenind jurămintele făcute părinților și legământul cu Israel. 
23. Când morții, căzuți unii peste alții, au ajuns grămezi, el a stat la mijloc, a potolit mânia și a închis pieirii calea care ducea spre cei vii. 
24. Căci în veșmântul preoțesc, lung până la glezne, era toată lumea, și numele slăvite ale părinților erau săpate pe cele patru șiruri de pietre scumpe, iar măreția Ta pe diadema de pe cap. 
25. Înaintea acestor semne, îngerul pieirii a încetat și s-a temut, căci singură ispita mâniei Tale era destulă. 

CAPITOLUL 19 
Pieirea celor fără de lege și mântuirea drepților. 

l. Ci o mânie neîndurată prigonește pe nelegiuiți până la sfârșit, fiindcă Dumnezeu știa de mai înainte ce vor face ei, 
2. Că adică Egiptenii, după ce au lăsat pe Israel să plece și cu mare stăruință i-au grăbit la drum, vor avea păreri de rău și vor începe să-i urmărească. 
3. Cu adevărat, când nu isprăviseră de jelit pe morții lor și plângeau încă la mormintele celor uciși, un alt gând nebunesc le-a venit și au început, ca pe niște fugari, să urmărească pe aceia pe care îi grăbiseră cu rugăminți să plece de la ei. 
4. La aceasta îi trăgea pedeapsa de care erau vrednici, și despre cele mai înainte întâmplate nu mai aveau ținere de minte, ca să se împlinească și ceea ce mai lipsea din urgiile suferite de ei; 
5. Așa încât poporul Tău să săvârșească necrezuta lui trecere prin mare, iar Egiptenii să dea peste o moarte năprasnică. 
6. Fiindcă făptura întreagă a fost prefăcută în alcătuirea ei, supunându-se deosebitelor Tale porunci, pentru ca robii Tăi să se păzească nevătămați. 
7. Astfel un nor umbrea tabăra lor; din apa care mai înainte era acolo s-a făcut pământ uscat, iar din Marea Roșie, cale fără de piedică și câmpie cu pajiște din valurile zbuciumate. 
8. Și pe aici a trecut tot neamul Israel, pe care îl ocrotea mâna Ta, și minunate lucruri a văzut. 
9. Și ca niște cai din câmpia cu iarbă și ca niște miei care zburdă, ei Te preaslăveau pe Tine, Doamne, Cel Care i-ai izbăvit. 
10. Fiindcă își aduceau mereu aminte de cele ce se întâmplaseră în-țara pribegiei lor, cum pământul, în locul altor vietăți, a scos la iveală tăuni, iar Nilul în loc de pești a vărsat o mulțime de broaște. 
11. Și mai pe urmă, au văzut o nouă odrăslire de păsări, când, fiind purtați de poftă, ei au cerut mâncăruri de desfătare. 
12. Și, spre împlinirea dorinții lor, nor de prepelițe s-a ridicat dinspre mare; 
13. Însă pedeapsa a venit peste cei păcătoși - și nu fără semnele prevestitoare ale puternicelor fulgere - și au pătimit cu dreptate pentru răutățile lor. 
14. Căci s-au purtat cu ură crâncenă față de cei străini. Unii n-au voit să primească pe trecătorii necunoscuți, dar aceștia au adus în robie pe străinii care le făcuseră bine. 
15. Și nu numai aceasta, ci mai este încă un lucru, că adică aceia primeau pe cei străini cu dușmănie. 
16. Pe când aceștia au primit poporul Tău cu bucurie, iar după ce l-au făcut părtaș la aceleași drepturi ca și ei, l-au asuprit cu cumplite necazuri. 
17. Pentru care au fost pedepsiți cu orbire, ca și aceia care dădeau năvală la porțile celui drept, când, cuprinși de întuneric nepătruns, căutau fiecare ieșirea porții. 
18. Căci stihiile schimbau între ele însușirile lor, precum la un instrument cu coarde sunetele schimbă măsura, dar păstrează tonul - ceea ce se poate vedea lămurit din cercetarea faptelor. 
19. Vietățile de pe pământ se făceau vietăți de apă, iar cele ce înotau treceau pe pământ. 
20. Focul ardea în apă dincolo de puterea sa, iar apa își pierdea însușirea ei de a stinge. 
21. Flăcările focului nu mai vătămau carnea plăpândelor dobitoace care umblau primprejur și nu topeau acea hrană venită din cer, care semăna cu bruma ce se topește ușor. 
22. Întru toate, Doamne, ai preamărit pe poporul Tău și l-ai făcut de cinste și nu l-ai trecut cu vederea, ci în toată vremea și în tot locul ai stat în preajma lui. 

 

Pagina anterioara | Cuprins | Coperta | Pagina urmatoare