False "traditii si libertãti" în Ortodoxia contemporanã

Ieromonah Mihail (M-rea Antim, Bucuresti)

Pornind de la ideea raportului dintre “Traditie si libertate în spiritualitatea ortodoxã”, ne-am propus în lucrarea de fatã, sã prezentãm unele învãtãturi si practici, care desi îngreuiazã evlavia unor crestini ortodocsi, totusi nu tin de Sfânta Traditie a Bisericii noastre Ortodoxe. În general, aceste noi “experiente religioase” reprezintã un adaos pãgubos la traditia crestin-ortodoxã, uneori sfidând chiar bunul simt elementar si prin aceasta discreditând Ortodoxia însãsi. De aceea, se cuvine nouã a le cunoaste si a le combate, demonstrându-le irationalitatea lor de principiu si inutilitatea lor într-o viatã duhovniceascã echilibratã.

“Credinciosul angajat de dezechilibrul sãu într-o experientã falsã stabileste relatii arbitrare între cauze si efecte, face abstractie de corelatia obiectivã si rationalã dintre fenomene si se antreneazã în excese si generalizãri unilaterale. Mizeazã pe false intuitii si principializeazã sentimente nebuloase, accentuând pânã la exclusivitate pe afectivitate în dauna vietii rationale, a simtirii rationale de care vorbesc Pãrintii. Ortodoxia a pus un accent deosebit pe paza mintii si a inimii, pe introducerea mintii în inimã care are si acest sens de colaborare a intelectului cu simtirea”.

Plecând de la acest dezechilibru duhovnicesc între ratiune si simtire, între cunoasterea si împroprierea trãirii Traditiei Bisericii, credinciosul angajat în false experiente mistice se îndepãrteazã de reperele unei vieti religioase sãnãtoase, luându-si libertatea nu numai de a-si crea alte repere (cele proprii îi devin singurele normative) ci si de a si le propaga între credinciosii apropiati lui. Cunoasterea Traditiei ortodoxe autentice, asadar, fereste pe orice credincios ortodox de excese, de exagerãri si de erori, uneori chiar fatale, în calea mântuirii personale si comunitare prin Bisericã.

1. Tipuri de persoane pseudo-duhovnicesti

Promotorii unor învãtãturi si practici noi, strãine de Traditia si de Duhul Bisericii Ortodoxe, sunt oameni adesea ei însisi nelãmuriti în probleme de credintã si de viatã bisericeascã. Alteori ei sunt de-a dreptul impostori care folosesc minciuna ca metodã de îmbogãtire materialã si de alterare a bunei credinte a oamenilor cu care vin în legãturã.

1.a. Tipul patologic, psihopatul, a cãrui vocatie misticã apare datoritã unor deranjamente psihice personale, este un tip de obicei activ, având nenumãrate “convorbiri cu Dumnezeu” si “vedenii de sus” prin care îsi autoalimenteazã mândria sa cu investirea unor misiuni importante chiar pentru omenirea întreagã.

Între acesti ”prooroci” autointitulati, unii sunt psihopati confirmati de stiinta medicalã si tratarea lor necesitã cu precãdere o interventie clinicã (tratament, internare în spital....). Altii, însã, a cãror boalã nu e totdeauna si pentru toti evidentã, se dau drept reprezentanti ai unei spiritualitãti autentice cucerindu-si adeptii prin credinta lor puternicã în ceea ce spun, credintã sustinutã si prin manifestãri exterioare agresive, chiar ridicole, si prin “retete” proprii de spiritualitate.

Totdeauna se dau pe sine ca ceva mare si tin neapãrat sã fie considerati ca atare, mergând uneori pânã la sacralizarea propriilor persoane si obiecte (delir de grandoare). Au adesea “vedenii în duh” sau “ convorbiri cu îngeri” despre a cãror valoare nu se consultã niciodatã cu Biserica si pe care nu le raporteazã niciodatã la reperele dumnezeiesti ale Sfintei Scripturi si ale Sfintei Traditii. Duhurile cu care ei comunicã le dau un fel de autonomie în cele spirituale, întãrindu-le convingerea propriei infailibilitãti încât ajung sã se propovãduiascã pe ei si nu pe Dumnezeu. Unii ca acestia nu cunosc nimic despre smerenia adevãratã, despre dreapta socotealã, despre deosebirea duhurilor, virtuti absolut necesare oricãrui crestin dreptmãritor.

Toti acesti “prooroci”, având “comunicãri directe cu Dumnezeu”, se cred mai presus de Sfânta Scripturã chiar, pe care o folosesc doar ca sã-si argumenteze “misiunea” lor, fãcând de obicei propagandã de grup, sacrificând orice pentru grup, chiar si logica si bunul simt si omenia însãsi; provoacã mari crize sufletesti în ascultãtorii naivi si nepregãtiti, terorizându-i, aproape, cu propriile lor obsesii si nelinisti. Lângã ei nu ai sentimentul seninãtãtii, al odihnei si al bucuriei pe care-l trãiesti la întâlnirea unui om sfânt, ci o teribilã încrâncenare si teamã; sunt fãcãtori nu de pace ci de panicã. Apogeul dezechilibrului îl ating fanaticii, manevrati clar din umbrã de fortele duhurilor viclene care-i aruncã în excese si exagerãri cu totul strãine de viata Bisericii.

1.b. Tipul primitiv este omul sãnãtos la minte si la trup, dar care din motive de neputintã intelectualã, este aproape totdeauna ignorant; deseori se multumeste cu “lãmuriri” strâmbe si poate fi ucenic credincios al unui “prooroc” de tipul întâi. Totusi, se poate îndrepta mai usor, se poate educa.

În predicile lui, acordã prioritate unor lucruri minore ca regulile de mâncare, de somn, de îmbrãcãminte, de respectarea ad literam a unor rânduieli bisericesti; obsedat de tipic, are o credintã neluminatã de ratiune, consumând excesiv cãrti si cãrticele apocrife (Epistolia, Talismanul Mântuitorului, Visul Maicii Domnului,...). De aici groaza aproape paralizantã care-l îndeamnã sã execute, fãrã vreo cercetare lucidã, tot felul de “retete sigure” care circulã între cei de o stare cu el. Crestinul devenit “primitiv”, ca “babele”, este robul formelor care fãrã Duh sunt moarte, fãrã sens; practicarea automatã, exterioarã, dar riguros si fãrã cârtire a acestor retete devine un act de magie. În fond, atentia omului îi este deviatã de la întâlnirea constientã si vie cu Dumnezeu, cu Iisus Hristos, la simple practici care prin ele însele pot oferi senzatia falsã a unei vieti cât se poate de religioase. Omul se poate desfigura treptat, când îsi reduce demersul duhovnicesc doar la repetarea exterior-formalã a unor rânduieli (mai mult sau mai putin bisericesti) fãrã a-si lumina gândirea cu întelesul lor. Se crede lesne împãcat cu Dumnezeu prin executia corectã si la timp a formulelor din retetã, dupã care îsi poate lua libertãti morale apãrat de faptul cã aceastã împãcare e astfel sigurã si usoarã. Tipul primitiv, frecvent atât printre habotnici si neinstruiti, cât si printre sectantii extremisti si adeptii vechiului calendar la noi, nu poate afecta totusi pe oamenii care au o cât de micã culturã si pregãtire religioasã si obisnuitul bun simt românesc. El poate antrena, însã, multimi rãmase încã la o mentalitate scãzutã si poate da mult de lucru slujitorilor Bisericii, deoarece strâmbã cu totul spiritul larg si întelegãtor al Ortodoxiei.

Dacã tipul patologic trebuie internat si vindecat, tipul primitiv trebuie lãmurit prin mijloacele pe care Biserica le are la îndemânã. Deseori însisi credinciosii rãmasi la o mentalitate scãzutã, mai ales femeile exaltate si cãutãtorii de sfinti la tot pasul, incapabili de a discerne duhurile, ajutã pe un asemenea “propovãduitor” sã ajungã “vedetã duhovniceascã” si mai ales când acesta e cãlugãr. Retetele lui sunt mult mai bine primite decât ale preotilor mireni (chiar dacã acestia sunt trãitori autentici, ireprosabili, ai Ortodoxiei), iar numele lui ajunge unitate de mãsurã a evlaviei.

1.c. Impostorul, sau “misticul” mascat, vine cu gând precis de a induce în eroare asupra persoanei si valorii sale, simulând sfintenia pe care n-o poate realiza de fapt si prin aceasta asemãnându-se cu întâiul impostor, ocrotitorul lui (adicã diavolul). Precum acela a vrut sã fie ca Dumnezeu, asa si acesta vine ca (un) Hristos, ca profet, ca om sfânt si luminat. Impostorul si fãtarnicul, “lupi îmbrãcati în haine de oi” <Matei 7.15>, simuleazã si, în acelasi timp, deformeazã si discrediteazã continutul doctrinar al Ortodoxiei, urmãrind cu intentie înselarea bunei credinte a celorlalti. Resortul interior care-i stimuleazã în avânt si în perseverentã, uneori chiar în eforturi ascetice exagerate, e un orgoliu nemãsurat, o sete demonicã de celebritate pe lângã interesele materiale care nu sunt excluse deloc. Prin felul de a vorbi, de a se misca, de a simula minuni, de a profeti, impostorul face “scamatorie” spiritualã dezbinând credinta si pe credinciosi; el începe în Bisericã, dar sfârseste în afara ei. Impostorul se foloseste de Evanghelia lui Hristos nu pentru folosul Bisericii si al credinciosilor, ci pentru folosul propriu.

Toate aceste trei mari categorii de persoane pseudo-duhovnicesti, care apar peste noapte, provocând si curente (miscãri) de evlavie falsã, se recruteazã în general prin imitatie; cei ce cad victime învãtãturilor si practicilor unor asemenea “prooroci mincinosi”, ei însisi fac dovada unei comoditãti (lenevii) duhovnicesti, a unei necunoasteri elementare a dreptei credinte în Traditia ei autenticã.

2. Demascarea si combaterea lor

Omul duhovnicesc cu adevãrat nu-si face si nici nu încurajeazã la altii reclama propriilor virtuti; “pozitia sigurã în spiritualitatea ortodoxã este cea din smerenie; aceasta e de fapt si criteriul ei absolut. Cei care au fost si au rãmas în smerenie, au putut sã se bucure de daruri duhovnicesti reale, au putut sã le pãstreze si au putut folosi si pe altii cu dânsele. Pe acestia îi impune Însusi Duhul Adevãrului, Duhul Bisericii întregi, Care lucreazã printr-însii, Duh care respirã nevãzut si discret prin toatã lucrarea lor, iar sentimentele pe care le angajeazã în credinciosi nu cad sub cenzura îndoielii. Dacã un asemenea om are si o vocatie misionarã, el o întreprinde cu sfat, fãrã grabã, desfãsurându-o progresiv, în timp, fãrã publicitate, fãrã “eu” la orice pas si fãrã adunare de partizani”.

De aceea, din momentul aparitiei unui nou “prooroc”, se cuvine imediat ca Biserica sã-l cerceteze si sã-l demaste public dupã criteriile urmãtoare:

privitor la persoana lui: dacã este sãnãtos la minte, smerit, evlavios, bun cunoscãtor al Ortodoxiei, lipsit de patimi;

privitor la mesajul lui: dacã nu e în contradictie cu datele Revelatiei dumnezeiesti, dacã nu are contradictii interne, dacã nu inoveazã, dacã e moral, dacã e serios si limpede;

privitor la urmãrile actuale sau eventuale pe care le-ar putea avea promovarea si propovãduirea lui.

Biserica nu trebuie sã tolereze sau sã astepte maturizarea cazurilor de fals misticism; extinderea unor asemenea cazuri poate genera consecinte greu de înlãturat pe mãsurã ce timpul trece. Se pot forma deja traditii populare neortodoxe care pot genera secte si chiar erezii; nu trebuie îngãduit (atentie!) ca turma lui Hristos sã fie dezbinatã.

Primul lucru care trebuie fãcut dupã identificarea falsului este contracararea lui cu toate mijloacele misionare pe care rânduiala bisericeascã le prescrie. Tratativele si asteptarea ca acesti “prooroci” sã dea singuri faliment nu sunt indicate întrucât le prelungesc autorizatia de a însela. Dialogul si cateheza cu cei cãzuti în rãtãcire sunt metoda principalã pentru aducerea lor în hotarele Ortodoxiei trãite si explicitate de Sfinti. În general, într-o formã de falsã evlavie, inspiratã sigur nu de Duhul Adevãrului, oamenilor li se oferã noutatea, senzationalul, mirajul unor experiente mai deosebite, accesul la unele “taine” descoperite doar câtorva “alesi”, aflarea unor profetii si chiar exersarea unor “semne si minuni”. Aceste oferte, precum vedem, nu intrã în viata unui crestin obisnuit, luminat, care-si pãzeste sufletul pe drumul lin si drept al sfinteniei; ele de fapt nu sunt cuprinse în cele nouã Fericiri ale Mântuitorului. Dacã în evlavia sãnãtoasã atentia omului este centratã pe relatia lui de iubire cu Dumnezeu si cu semenii, pe pretuirea celuilalt prin smerirea de sine, în evlavia mincinoasã, în centru nu mai e Dumnezeu ci propria persoanã închisã în sine, suficientã de sine, separatã de semeni prin mândrie. De asemenea, iubirea semenului e înlocuitã prin anumite noi “ritualuri de cult”, nerecunoscute de întreaga Bisericã. În Ortodoxie toate rânduielile bisericesti sunt creatoare de comuniune între oameni, si de smerenie, cãci aduc credinciosului constient harul Duhului Sfânt, harul Duhului Iubirii dumnezeiesti. Sã fim clar întelesi cã: aprinsul a 9 lumânãri, sau acatistele date la 7 biserici simultan, sau chiar împlinirea strictã a pravilei de post si rugãciune cu gura, sau alãturarea în vreo grupare de ”elitã duhovniceascã” nu ne ajutã automat la mântuire, ci pãzirea poruncilor dumnezeiesti în Duhul întregii Biserici. Traditia autenticã de spiritualitate româneascã s-a pãstrat în cumintenie, în omenie, în luminã si în simplitate, pe când falsele traditii (amestecate cu superstitii, cu practici de magie popularã) imprimã omului o agitatie, o atmosferã ocultã, întortocheatã, o imagine rãsturnatã despre om – comunitate – lume - Dumnezeu, fãcând posibilã justificarea unor exhibitii si bizarerii, strãine Ortodoxiei.

3. Exemple

Desi poate unora dintre practicile enuntate mai jos nu li se poate nega un oarecare folos de moment, totusi ele nu pot fi acceptate ca autentic-bune întrucât sunt riscante, sau deviante de la sensul lor real, sau chiar profanatoare. Unele dintre aceste practici sunt întretinute de câte unii preoti sau cãlugãri, altele de crestini mireni, bineînteles, promotorii lor încadrându-se în tipologia expusã mai înainte; unele sunt deformãri ale rânduielilor liturgice, altele sunt “inovatii popesti” iar altele sunt “retete bãbesti”. Iatã o enumerare a câtorva dintre cele dintâi:

- deschisul cãrtii (sau a pravilei, a Psaltirii sau a Sfintei Evanghelii, uneori la sfârsitul Sfântului Maslu) urmatã de tâlcuirea fragmentului de text ce cade mai întâi sub ochii “credinciosului” care eventual a tinut trei zile de post negru;

- împãrtitul de pãrticele (miride) luate de pe Sfântul Disc si date “credinciosului” cu mentiunea cã “ele sunt mai mari în sfintenie decât aghiasma si anafura si se iau dupã o zi de post total“ (de unde inventia aceasta?);

- oficierea contra cost a unor “rugãciuni si slujbe speciale” pentru cei sinucisi, eretici, morti, avortati, lucru oprit de Bisericã;

- “botezul” unor pãpusi sau cârpe pe 7 ianuarie în locul copiilor avortati care-si “primesc” un nume fictiv de Ion-Ioana (aceastã inventie este opera babelor care descântã si ghicesc pe la tarã, inventie preluatã si de unii “popi mincinosi” care câstigã bine de pe urma ei);

- sãvârsirea Spovedaniei în grup la adulti, uneori rostindu-se doar dezlegarea cea mare urmatã chiar de Sfânta Împãrtãsanie, fãrã nici un canon dat cuiva (cazurile Vladimiresti, Recea, Plumbuita si or mai fi si altele);

- sãvârsirea Spovedaniei de gen anchetã sau în fata icoanei Mântuitorului, fãrã preot, acesta citind doar dezlegarea finalã;

- folosirea doar a epitrahilului la Spovedanie de cãtre preotul duhovnic (lucru contrar rânduielii din Aghiazmatar, care specificã limpede ca fiind obligatorie îmbrãcarea felonului);

- omiterea exorcismelor de la Botez;

- Împãrtãsirea cu Sfintele Taine a celor ce sunt în comã, sau în agonie, sau tocmai au murit;

- atingerea si pãstrarea (40 zile) pe si sub Sfânta Masã a unor icoane, fotografii, acte, haine si obiecte ca sã se “sfinteascã”;

- sãritul cu Cinstitele Daruri peste oameni si haine (lucru riscant pentru slujitor);

- atingerea capetelor credinciosilor cu Sfântul Potir de cãtre slujitor (din nou riscul e foarte mare);

- taiatul motului la copiii în vârsta de un an. Acesta este un obicei pagân, din perioada precrestina, care în ziua de azi a capatat aura crestina. A devenit la fel de obligatoriu ca si botezul, cu explicatia fals duhovniceasca ca "ceea ce a început preotul la botez prin taierea câtorva fire de par ale pruncului încheie nasul la vârsta de un an" (dar ce începe preotul la botez?);

- abuzul de pomeniri la Vohodul mare;

- oficierea mai des (chiar de douã ori pe zi la Arad) a Molitfelor Sfântului Vasile cel Mare si a altor exorcisme apocrife (suspect este cã în acestea se pomeneste mai des numele vrãjmasului decât al Mântuitorului);

- miruitul fotografiilor (practicã magicã inventatã tot de babe, dar încurajatã de unii clerici);

- împãrtirea de tãmâie sau cenusã din cãdelnitã pentru a fi consumate de credinciosi prin mâncare, câteva zile consecutive (riscul intoxicãrii este evident);

- oficierea unor “slujbe speciale” de “dezlegat (si spãlat) cununiile si vrãjile” (aceste practici ca: trecerea rochiei de mireasã prin cununii, punerea amânduror cununiilor pe cap, sunt tot inventii popesti si bãbesti ce tin de magie si de vrãjitoria popularã);

- condensarea pentru aceeasi persoanã a 2 sau 3 slujbe de pomenire a mortilor într-un singur parastas;

- deschisul bisericii dimineata de cãtre unii tineri si tinere pentru grãbirea cãsãtoriei;

- ocolirea Sfintei Evanghelii în trecerea de la iconostasul Mântuitorului la cel al Maicii Domnului; conform învataturii populare, nu e voie sa treci prin fata (spatele?) Sfintei Evanghelii - un adevarat maraton prin biserica;

- încurajarea unor forme de evlavie catolicã: invocarea lui Anton de Padova, mai ales pentru mãritisul fetelor, postul de martea (chiar de 9 ori consecutiv), folosirea de statui si tablouri religioase total neortodoxe: Madona singurã, Madona cu rochie decoltatã, Madona alaptând...;

- acceptarea si încurajarea unor dialoguri cu duhuri, a unor vedenii si vise profetice ca în cazurile Noul Ierusalim, Vladimiresti, Cocos, Maglavid, Ionesti, Arad, Medjugorje, Lourdes, Fatima si chiar recomandarea pelerinajelor în asemenea locuri;

- acceptarea si încurajarea doctrinelor sincretiste si practicilor de vrãjitorie, radiestezie, bioenergie, yoga, parapsihologie, masonerie, zodiace, ghicit;

- luatul de anafura imediat dupa Sfânta Împartasanie, ca o completare a acesteia. Prin aceasta se declara implicit necredinta în plinatatea si suficienta Trupului si Sângele Domnului Iisus Hristos;

- promovarea unor învãtãturi si practici noi legate de isihasm, cum ar fi cele propuse de Pãrintele Ghelasie de la Frãsinei, Vasile Andru - “oratio mentis”) strãine de traditia filocalicã si chiar profanatoare a ei; aceste noi proceduri de isihasm fac casã bunã cu pãgânismele orientale.

… si unele retete de-a dreptul bãbesti:

- tinerea a mai multe lumânãri la Sfânta Împãrtãsanie (chipurile pentru cei morti neîmpãrtãsiti);

- dãruirea unui cocos preotului slujitor în noaptea de Înviere (chipurile pentru cei morti “nespovediti, neîmpãrtãsiti, fãrã lumânare”);

- sãrutarea icoanelor dupã Sfânta Împãrtãsanie;

- aprinderea a 7, 9, 12, 33 lumânãri puse în formã de cruce si lãsate sã ardã în 4 reprize (câte un sfert fiecare) separate prin câte 10 metanii, ultima reprizã obligatoriu fiind la ora 12.00 noaptea;

- folosirea si purtarea cãrticelelor apocrife ca Visul Maicii Domnului, Epistolia si Talismanul Domnului, Evanghelia dupã Toma s.a.;

- sãvârsirea unor “rugãciuni de blestem” (nu de îmblânzire) a dusmanilor, uneori tinând o lumânare cu flacãra în jos;

- datul în aceeasi dimineatã, personal, a 9 pomelnice la 9 biserici, în timpul Sfintei Liturghii;

- folosirea unor obiecte bisericesti sau pãrti din ele în practicile vrãjitoresti, s.a.

Asupra acestor practici (ca si a altora de acelasi gen) meritã sã facem câteva

4. Observatii

1) ele sunt “traditii” locale unele foarte noi, neacceptate ba chiar condamnate de Sfântul Sinod si chiar de toti crestinii sãnãtosi;

2) în general, au rãspândire între oameni creduli, neinstruiti, grupati de obicei în jurul unui om-initiatorul “traditiei” care este ajutat de un “colegiu” (acestia îi asigurã “capului” publicitatea si propovãduirea învãtãturilor si practicilor inventate de el);

3) în general initiatorii sunt bãrbati, care-si iau “libertãtile” si prestanta de a inova mai usor (cad mai usor pradã duhului rãu care le oferã calitatea de “întelept”, “mentor”, “prooroc”); ei sunt de tipul psihopatilor si impostorilor;

4) în special femeile sunt atrase de asemenea “traditii” pe care le rãspândesc automat, fãrã a se interesa de raportul lor cu traditia autenticã a Bisericii Ortodoxe; ele apartin tipului primitivilor în credintã;

5) în cazul când initiatorul e preot hirotonit, sau mai ales cãlugãr (si eventual dintr-o mãnãstire faimoasã), credibilitatea “traditiei” lui creste între aderentii la ea si între viitoarele victime;

6) totdeauna sunt forme exagerate de evlavie, având mai degrabã un fond pãgân decât crestin, care aduc a magie si vrãjitorie popularã;

7) folosindu-se de unele traditii bisericesti adevãrate, “traditiile” false le compromit autenticitatea, abuzurile acestora din urmã fiind un motiv serios de smintealã pentru intelectuali si de înjosire a Ortodoxiei de cãtre sectanti;

8) ele submineazã unitatea liturgicã si de credintã a întregii Bisericii Ortodoxe românesti, creând motive de disputã si chiar dezbinare si între clerici si între credinciosi;

9) cei ce sãvârsesc “exercitiile” duhovnicesti expuse au impresia cã, în mod automat, în viitor ”le va merge bine”, creându-si iluzii si nãdejdi mincinoase;

10) desconsiderã Sfintele Taine si ierurgiile bisericesti, dând întâietate practicilor acestea oculte, esentializând accesoriile si pierzând din vedere esentialul însusi;

11) principala ofensã este adusã Tainei Sfintei Spovedanii, întrucât oamenii uitã cã pentru pãcate Dumnezeu îngãduie încercãrile si necazurile; de aceea si diavolii îi poartã, pentru mândria lor, pe alte drumuri numai pe drumul pocãintei, nu;

12) unii îsi reduc întreaga viatã religioasã la un lant de asemenea practici pe care-l strãbat inconstient (cu discernãmântul adormit); au impresia cã sunt pe calea mântuirii doar fãcând aceste “exercitii”, permitându-si fapte imorale uneori chiar pentru îndeplinirea lor (exemplu: multe femei se înghesuie, se ceartã chiar, ca sã ajungã sã le punã preotul Sfântul Potir pe cap); cei ce devin dependenti de aceste tehnici, ajung obsedati de scrupulozitatea lor pierzându-si libertatea de fii prin har ai lui Dumnezeu; treptat, încrâncenarea si îngustimea gândirii lor pot duce la urmãri psiho-patologice, mai ales în cazul persoanelor labile psihic;

13) în continutul lor nu respirã duhul smereniei si al iubirii de oameni; nici o tehnicã în sine nu deschide omului perspectiva comuniunii, a rugãciunii comunitare, a asumãrii semenului în iubire; sunt “exercitii” individualiste si reduse la folosul propriu, care agraveazã boala secularizãrii si a individualismului credintei si chiar a Bisericii însãsi; aceastã consecintã este cea mai gravã, cãci “din cauza înmultirii fãrãdelegii, dragostea multora se va rãci” <Matei 24.12> si multi se vor abate de la adevãrata credintã în forme de idolatrie pãgânã si magie;

14) toate aceste “traditii si libertãti” fals religioase trebuie demascate si prevenite prin catehizarea credinciosilor în dreapta si autentica credintã crestinã, prin educarea unui discernãmânt minimal care sã le permitã oamenilor observarea abuzului si a exagerãrilor evlavioase.

Ortodoxia pune totdeauna în luminã Adevãrul ca Persoanã, pe Mântuitorul Iisus Hristos si iubirea Lui de oameni prezentã si între credinciosi, în Bisericã, în rânduielile ei sfintitoare si mântuitoare. Orice inovatie, orice abatere de la Sfânta Scripturã si de la Sfânta Traditie a Bisericii Ortodoxe, orice “traditie” si orice “libertate” care iese din cadrul cuminteniei Ortodoxiei, este limpede strãinã de Duhul Adevãrului si deci nu duce la Adevãr, nu duce la mântuire. Mai mici sau mai mari, mai autohtone sau mai exotice, mai restrânse sau mai rãspândite, formele eronate de evlavie, înainte de a se încetãteni ca “traditii”, trebuie evitate si eliminate fãrã rezerve.

Icon of Day