Ne vorbeste parintele Iulian de la Schitul Prodromu, Sfântul Munte Athos


1. Parinte, din discutiile pe care le-ati avut cu mirenii care v-au cercetat aici, la manastire, care credeti ca sunt principalele probleme cu care se confrunta familia crestina în ziua de azi? Si care ar fi mijloacele de a face fata acestor probleme?

Prea multe nu prea stiu. Sunt aici multi care-s veniti din tara, din România, muncitori care muncesc pe aici. Unii gasesc de lucru, unii gasesc chiar cu un pret mai putin... Si din câte am auzit de la dânsii, problemele care sunt în tara sunt saracia, betia, or mai fi si altele, poate, dar asta stiu eu.
Si cum s-ar putea face fata acestor probleme, cum ar putea fi depasite?

Ei, pai... betia... prin a nu bea.... Ar fi cel mai bine. Eu nu pot, sau nu stiu cum... Ar fi mai multe de vorbit. Saracia... zic si ma gândesc ca la saracie trebuie oarecum munca... Si la betie, trebuie sa vorbeasca cu preotul. Sa se duca la marturisit, sa se marturiseasca, sa primeasca un canon si dupa asta, încet-încet, se poate lasa si de betie.

În unele sate se duceau la preot si îi cereau sa-i lege, sau puneau juramânt ca un an nu beau, sau asa ceva. E bine?

Nu-i bine. Pai, el daca are de baut, bea... Tocmai, îsi pune juramânt, si apoi îl calca si... Totusi, totusi, sa se abtina el. Sa ia hotarâre. Sa se gândeasca ca îsi cheltuieste si banii, ca, pentru a bea, îi trebuie bani, si îsi nenoroceste si familia. Câte s-au auzit si câte s-au întâmplat: îsi bate femeia acasa, copiii fug si sunt speriati, si, din betie, câte nu s-au întâmplat... Asa ca, trebuie sa se gândeasca si el ca e om, are minte, poate judeca.

Un parinte mi-a spus ca Sfântul Ioan Gura de Aur ar zice undeva ca multi oameni s-au înecat pe mare, dar si mai multi într-un biet pahar.

Va spun ca nu-i vinovat vinul, ca e pentru întarire. Iei un pahar, e pentru întarire, pentru un batrân sau pentru oricine e obosit, un pahar, doua, acolo. Dar e rea betia, necumpatarea, asta e rea.

Si cu saracia? Cu saracia se confrunta din ce în ce mai multi oameni. Cum trebuie purtata crucea saraciei?

Hm... asta ar fi o cruce?! Bine spus, e o cruce, si asa este: trebuie sa ducem o cruce a saraciei. Dar ma gândesc: în vremurile din urma, în comunism - spunea cineva - i-au învatat pe oameni sa fie lenesi si sa fure. Asta i-au învatat comunistii si timpurile. Asta i-au învatat. N-a mai avut el, omul, gospodaria lui, sa munceasca si noaptea pentru copii sau ce-i trebuia. Gata, au trecut ca la norma, toate... când se întorceau de la lucru, mai furau de pe ici, de pe colo, s-au învatat... Asa a fost cu asta. Acum, nu mai stiu cum e.

Pentru ca e saracie, lumea spune: "N-avem bani!", si ajung la alta problema a familiei, ori la divort, ori avorturi.

Adica, ajung sa nu aiba copii, spunând ca nu-i pot creste?

Da, asa. Multi români zic: "cum sa-l fac, când n-am cu ce sa-l cresc, ca acum n-o duc bine, ca nu sunt pregatit", ca una, ca alta...

Ei, nu-i creste el, îi creste Dumnezeu... Daca doi tineri s-au luat în casatorie, urmeaza o familie, sa fie cu adevarat familie crestina. Atunci nu trebuie sa faca avorturi, nu trebuie sa mai recurga la nimic. Nu te teme, ca-i tine Dumnezeu!

Si totusi, se tem. Cineva avea un copil, îi venea si al doilea, si tot muritor de foame era. Si duhovnicul îi zicea: "Nu-i nimic, fa-l si pe al treilea, daca vine!". Si a trebuit el sa se apuce mai mult de treaba, ca totusi, nu pica nimic din cer... Dumnezeu nu alearga dupa tine daca tu nu te ostenesti cât de cât.

Ce ti-am spus eu? Ca sa iesi din saracie, trebuie munca. Pentru ca - uite, înainte, când eram la scoala, era cartea de Citire în care scria cum sa gonesti saracia. Era un om sarac. Si cumpara el, acolo, niste lâna, si zice: "Da-te, saracie, mai la o parte, ca sa pun asta aici!". Si pe urma a mai adus ceva, si iar: "Da-te, saracie, mai la o parte, ca sa pun asta acolo!". Si a tot pus, de colo, de colo, pâna ce a gonit saracia din casa. Saracia prin munca o gonesti, prin munca cinstita.

Unii n-au locuri de munca sau spun ca e prost platita munca. Sunt munci pentru care trebuie sa te pregatesti mult înainte - de exemplu, sa fii profesor - si esti foarte prost platit, mai ales ca începator. De abia poti cu banii putini de la salariu sa-ti întretii casa, sa-ti platesti chiria.

M-am gândit, de asta atâta lume a venit pe aici, prin Sfântul Munte, prin Grecia, atâtia români: n-au cu ce trai acasa. Fac aici o paranteza. Am gasit pe unii care munceau, asa cum munceau, si mai fumau. Si spune: "Parinte, mai fumez, nu ma pot lasa!". Mai, gândeste-te, ai trei copii acasa, esti om sarac, ai femeia bolnava acasa. Tu trebuie sa bagi bani acolo. Ce bucurie au când primesc un ban de aici. Si tu-i dai pe foc? Periclitezi si sanatatea ta. Îti spun: "De-acuma, nu mai fuma! Sa strângi banii si sa-i dai la copii, acasa". Si pe urma, cu chiu, cu vai, n-a mai fumat. Dar mai sunt unii care, oricum ar fi, mai fumeaza.

Aici, în Grecia, e foarte raspândit fumatul.

Da, dar ei au de unde. Pe aici e numai piatra. Ce sa ne gândim, ca tara noastra toata e plina si cu paduri, si cu de toate. Aici e piatra, e sterp, sute de kilometri nu folosesti nimic.

Si totusi o duc mai bine ca noi.
Da, dar acuma, sa ne gândim asa - m-au întrebat si altii: cum de e atâta saracie la noi, când avem o tara atât de bogata. Si am mai spus: totusi e ceva pentru care Dumnezeu ne pedepseste. Am fost o tara crestina, si totusi s-au facut multe omoruri, adica avorturi care s-au facut, ca s-a auzit ca la noi, în România, s-au facut cele mai multe avorturi. Ei, uciderile acestea striga la Dumnezeu, pruncii striga.

Se mira lumea ca nu ploua. Sau, când ploua, ca ploua prea mult...

Da... si de asta ne bate Dumnezeu. Eu, bineînteles, sunt aici, dar acolo, în tara, ne bate Dumnezeu.

Unii spun ca viata de familie este o viata lipsita de traire duhovniceasca. Adica, având familie, griji, copii, sotie, nu poti sa înaintezi duhovniceste, te risipesti. Iar cei care vor sa-I slujeasca lui Dumnezeu, trebuie sa se calugareasca. Sunteti de acord cu aceasta idee?

Nu sunt de acord! Pai cum? Un crestin bun poate sa-si tina familia. Începutul unui crestin bun este: când se duce la preot sa se spovedeasca, se spovedeste, în cele patru posturi de peste an sa se împartaseasca. Macar în cele patru posturi sa se împartaseasca cu Sfintele Taine? Miercuri si vineri sa tina post - afara de bolnavi, cei bolnavi greu, care au un regim - dar cei sanatosi trebuie sa tina post, sa se duca la preot, si atunci este un crestin bun. Asta una. Al doilea: rugându-se, îi ajuta Dumnezeu. Îi ajuta Dumnezeu sa se descurce, chiar si în familie. Ca daca n-ar fi ajutorul lui Dumnezeu, n-am face nimic, cum a spus Mântuitorul: "Fara Mine nu puteti face nimic". Asa si aici: trebuie sa se roage, ca mila lui Dumnezeu... Si tocmai, m-am gândit ca nu vrea Dumnezeu sa aiba prea mult, ca atunci nu se mai gândesc la Dumnezeu.

Un pelerin din Cipru spunea ca, acolo, Comunitatea Europeana si altii baga o gramada de bani, si lumea a început sa se lipeasca cu inima de ei, si se gândeste numai la bogatie, la case...

Da, da, da... si nu se mai gândeste la Dumnezeu. Totusi, saracia îl apropie pe om de Dumnezeu.

Deci nu credeti ca viata de familie este o viata lipsita de traire duhovniceasca. Se poate trai duhovniceste si în familie.

Se poate, se poate! Pai, pentru ce sunt preoti acolo? Ce rost are preotul? Omul sa-l întrebe pe preot despre ce are nevoie, sa se duca sa se spovedeasca, sa se sfatuiasca, sa întrebe ce sa faca; se duce la biserica, da un pomelnic si preotul se roaga.

Si preotii ar putea sa ajute, sa se ocupe si de asistenta sociala...

Bineînteles ca preotul are misiunile lui, preotul e un misionar acolo unde e.

Unii oameni, ca sa câstige mai multi bani, au doua si chiar trei servicii. Lucreaza foarte mult, 10-12 ore pe zi. Sau, ca sa fie la o firma care plateste bine, chiar vreo câteva sute de dolari, iarasi trebuie sa lucreze vreo zece ore pe zi. Si când vin seara acasa, frânti, zic ca nu mai sunt în stare de rugaciune, mai manânca ceva si se culca, si a doua zi o iau de la capat.

Nu mai poate sa mai faca nimic, da, asa-i... Unii vor sa aiba prea mult, si daca ar gasi ceva, ar lucra si noaptea, n-ar mai dormi... Si asta nu-i bun, asta e o lipire prea mare de bogatie.

Mirenii, spre deosebire de calugari, nu depun votul ascultarii. În ce masura mirenii trebuie sa faca ascultare de duhovnicii lor?

Mai întâi trebuie sa aiba "votul ascultarii" de poruncile Domnului. Si spune acolo: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din tot sufletul tau si din tot cugetul tau", si a doua, "pe aproapele tau ca pe tine însuti sa-l iubesti". Asta e prima porunca, si de asta atârna toata Legea si Proorocii. Sa ne gândim la poruncile Domnului, la ce ne-a poruncit Dumnezeu sa facem. Pe urma, oricare crestin, orice-ar fi, chiar daca munceste, cum am spus, munceste din greu, si n-are timp sa se roage, totusi, când vine acasa, sa zica macar "Tatal nostru", acolo, si, ce sa faci, macar cu asta...

Multi, fiind obositi, când vin acasa se uita la televizor fara sa se gândeasca la faptul ca ar putea face si altceva.

Ei, asta-i mai rau...

Ca sunt obositi si zic: "hai sa ma-ntind, ia sa deschid acum si televizorul". Si vad un jurnal sau ceva care pare de folos. Dar dupa aia, ia sa se mai uite si la cine stie ce...

Uite ce-i, ca-i vorba de televizor... La televizor or fi si bune...

Dar în general sunt filme sau emisiuni impregnate de patimi si de idei pagâne...

Da, da... or fi si bune într-însele, dar sa stii un lucru: ca diavolul nu poate sa câstige pe om decât, printre cele bune, bagând rele; sau, prin cele rele, trebuie sa le bage si pe cele bune. Cu asta poate sa câstige. Si fiind lumea atrasa mai mult spre rau, asa e... El vine obosit, si parca îi trec toate când vede acolo la televizor...

Îl deconecteaza...

Da... Dar daca ar lua o carte de rugaciuni, sa citeasca un paraclis, acolo, n-ar putea deloc. I-ar veni somnul. El, acuma, cât de obosit ar fi, curiozitatea asta îl aduce si nu doarme, cât de obosit ar fi. Ei, asta e un lucru rau, pe care diavolul l-a amestecat cu bine. Prin asta poate sa-l câstige pe om.

Si cum se poate contracara influenta televizorului?
Trebuie evitata, bineînteles... Sunt obosit, sunt obosit, pai "televizorul" meu este sa fac o rugaciune si sa ma culc. Dar când ma gândesc: duminica, sarbatoarea, cât timp liber are? Nu se roaga atunci! Daca n-are o carte de rugaciuni în casa, trebuie sa-si procure, bineînteles! Trebuie sa aiba fiecare o carte de rugaciuni, sa citeasca sarbatoarea. Decât sa se duca pe la altele, sa-si piarda ziua cine stie pe unde, sa citeasca, acolo, o rugaciune, sa citeasca o carte, Vietile sfintilor, sau altele. Înainte, batrânii, pensionari chiar, la oras, îsi luau o carte, seara, pâna târziu, luau Vietile sfintilor, erau cele mai frumoase Vietile sfintilor, si citeau toata noaptea. Acuma nu mai este asta. Oamenii, chiar batrâni fiind, pensionari sau ce-s, pun televizorul si asta e!

Dar unii zic ca daca nu esti informat pierzi, pierzi totul. Daca nu esti informat la timp poti sa pierzi bani... este aceasta nebunie, aceasta obsesie a informatiei în zilele noastre. Si daca nu te uiti la televizorul care te informeaza cel mai mult?

Asta e o nebunie.

Cum recomandati sa se informeze oamenii? Mai mult de la radio? Parca radioul nu creeaza asa o dependenta. Sau din ziare.

Mda... de la radio, si din ziare... Da, informatii. Dar omul trebuie sa-si caute placerea mai mult în rugaciune. Placerea rugaciunii, mai mult decât lucrurile. Dar uite. Îl atrage mai mult. Ca a pus diavolul, el a stiut, a pus amestecat binele cu raul. Ca el a stiut ca pe om îl atrage raul. Asa ca, ce sa facem?

Si atunci, e mai bine sa nu se uite deloc?

Daca are ceva bun... Mai pun ei câte o caseta cu o predica, sau ceva bun, sau vad ceva...

Mai poti sa vezi si lucruri bune.

Da, poti sa vezi, dar sa eviti ce e rau. Sa eviti ce e rau. Dar tocmai asta atrage.

Despre votul ascultarii ati spus ca pentru mireni e înteles mai ales ca ascultare de Dumnezeu. Duhovnicul are dreptul sa impuna, ca în manastire, când spune: "faci asa!" si tu trebuie sa faci? În lume e la fel, poate sa impuna, sau e mai degraba un sfatuitor?

Duhovnicul trebuie sa tina cont de toate, ca el stie ce familie are omul, numeroasa, câti copii are, ce fel de om este, trebuie sa stie tot, sa stie ce rugaciune sa-i dea fiecarui om, sa stie cu ce se ocupa, ca sa poata chivernisi pe fiecare cum e mai bine, pe unul într-un fel, pe altul într-altfel, asa-i duhovnicul.

În manastire e asa: "Parinte, binecuvânteaza sa fac asta, sau asta", dar în lume nu poti sa fii tot timpul cu duhovnicul.

Nu, nu poti fi tot timpul. Dar trebuie sa te duci la preotul de acolo de unde esti si sa-l întrebi de orice. Ca el trebuie sa te primeasca. Ai un necaz, trebuie sa te primeasca, ca asta e misiunea lui. Trebuie sa-ti spuna, sa te învete.

Unii încearca în lume un soi de ascultare calugareasca. Adica stau tot timpul în jurul duhovnicului si fac ce le cere acesta, cât mai amanuntit. E un lucru bun sau nu? Sau exagereaza?

Asta în lume?

Da, în lume. Un mirean, casatorit sau nu, încearca sa aiba o astfel de legatura, aproape calugareasca, cu duhovnicul sau.

Crezi ca preotul de acolo are timp sa stea asa? El îi spune: "vii la ora cutare si te spovedesti", îti spui necazurile si ai plecat, nu? Acolo în familie trebuie lucrul asta. Va sa zica, copiii trebuie sa asculte de parinti, barbatul cu femeia sa se înteleaga amândoi sa faca ceva, daca fac ceva bun, sa se înteleaga în privinta asta...

Ascultarea unuia fata de altul.

Da, da.

Cum se poate duce o viata de sfintenie în lume, unde sunt ispite la tot pasul?

De sfintenie... Tot asa, sa fie cât mai aproape de spovedanie, de preot, sa se spovedeasca si sa se împartaseasca, si atunci se apropie de Dumnezeu, se apropie de sfintenie. Sa creasca copiii în frica lui Dumnezeu, sa-i opreasca sa faca lucruri rele.

Dar Dumnezeu ne-a dat porunca: "Fiti sfinti, precum si Tatal vostru din ceruri sfânt este". Când un mirean se gândeste la viata de manastire, îsi da seama ca acolo sunt toate conditiile prielnice ca sa devina sfânt. Dar pentru ca un om din lume, cu familie, sa devina sfânt, ce fel de viata ar trebui sa duca?

Sa aiba viata curata. Sa ai o viata aproape de Dumnezeu. Ca, având o viata aproape de Dumnezeu, trebuie sa cauti, oricând, mai întâi sa faci fapte bune. Orice ti-ar face cineva, trebuie sa mai înghiti, adica sa mai rabzi. Daca ti-ar face ceva, mai închizi ochii si mai lasi. Chiar daca e o nedreptate, îti face cineva o nedreptate, lasa ca Dumnezeu o sa-ti dea, mai rabda. Asta e o fapta buna pe care trebuie s-o faca cineva. Asta e ca sa ajuti pe cineva. Si pe urma, rugându-te. Rugându-te cum poti. Nu poti sa citesti atâta, dar zi: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul", o rugaciune scurta. Sau, daca stii, "Prea Sfânta Nascatoare de Dumnezeu", este o rugaciune a Maicii Domnului, foarte frumoasa, ca asta care se cânta la privegheri: "Nascatoare de Dumnezeu Fecioara, bucura-te, ceea ce esti plina de har, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântata esti tu între femei si binecuvântat este rodul pântecelui tau, ca ai nascut pe Mântuitorul sufletelor noastre." Ei, asta poate o fi mai lunga, dar asta, o parte dintr-însa, s-a mai înmultit, bineînteles, la biserica, dar e adusa din cer, de înger. Îngerul Gavriil i-a adus-o Nascatoarei de Dumnezeu: "Bucura-te, ceea ce esti plina de har, Marie, Domnul este cu tine." Asa i-a spus.

Unii duhovnici dau canon ucenicilor lor din lume sa învete rugaciuni pe de rost: paraclisul Maicii Domnului, acatiste, psalmi, rugaciuni de seara, de dimineata... Chiar pe drum, cât merg pâna la servici, sa zica din ele cât pot.

Da, asta e bun. Sa zica cât pot. Dar o rugaciune lunga nu pot sa zica, decât una mai scurta, sa se lipeasca de inima, de minte. Macar sa zica: "Doamne, ajuta-ma! Doamne, fereste-ma de rau! Ajuta-ma, Doamne, astazi, si fereste-ma sa fac pacate, sa nu gresesc înaintea Ta..." Tot rugaciune e si aceea. Si macar asta sa zica.

Exista tot felul de ispite, mai ales prin orase sunt foarte multe imagini care îndeamna la pacat, si care îti patrund prin ochi în inima, în minte. Cum sa te feresti? Sa stai cu ochii în jos tot timpul?

L-a trimis staretul pe ucenicul lui la Alexandria. Si i-a spus: "Du-te pâna la Arhiepiscop si sa-mi aduci asta", sau "Da-i plicul asta". Si el, când a venit înapoi, l-a întrebat: "Ce-ai vazut acolo?" "N-am vazut pe nimeni decât pe Arhiepiscop." "Cum, n-ai vazut nici un om, nici o vietate?" "N-am vazut nimic." Ei, acum nu zicem asa, dar, oricum ar fi, macar sa-ti pazesti ochii, sa ai rugaciunea în minte: "Doamne, pazeste-ma!" si, cu rugaciunea, te pazeste Dumnezeu.

În ziua de astazi au crescut neîntelegerile dintre tineri si vârstnici, s-a amplificat aceasta cearta între generatii. Înainte vârstnicii spuneau: "Nu mai sunteti ca pe vremuri, nu mai aveti credinta..." Acum s-a ajuns la situatia paradoxala ca unii tineri sa fie mai apropiati de Biserica decât parintii lor care au trait în vremea comunistilor. Pe de alta parte, libertatea în mediile tineresti este înteleasa ca o revolta fata de tot ceea ce înseamna educatie - adica sa te dadaceasca acolo, sa-ti zica: "fa asa, asa e bine, astea-s valorile societatii". Tinerilor nu le place sa le bagi în fata fel de fel de valori ale societatii, ei vor sa fie liberi. Revolta, asta înteleg ei prin libertate.

Libertate! Bineînteles ca libertatea, cum vrea sa o înteleaga lumea, o spune aici, la I Petru 2, 16. Asta-i libertatea. Dar acum tinerii, copiii, zic ca e dreptul omului, adica sunt liberi ca sa nu mai fie dojeniti de tata când fac ceva rau, sa nu-i mai traga cu varga, cum zice Sfântul Ioan Gura de Aur, va sa zica sa nu-l mai certe, sa-l lase în voia lui sa faca toate pacatele. Asa, ca parinte, trebuie sa-l tii din scurt, sa nu-i dai voie sa faca orice. Si atunci el se razbuna si zice: "nu, eu sunt liber!".

Dar cum pot evita parintii tensiunile dintre ei si copii? În Apus deja se pune problema ca un parinte n-are voie sa-si loveasca copilul, ca poate sa piarda dreptul de a-i mai fi parinte. Se considera ca este vremea dialogului, ca ar trebui ca parintele mai mult sa îl sfatuiasca pe copil, nu sa îl oblige sau sa îl forteze.
Parintele trebuie sa aiba o întelepciune mare ca sa-si poata apropia copilul. Daca vede ca nu si nu, atunci sa întrebuinteze o cale mai aspra. Dar cu putina dragoste îl poate atrage, ca parintele îsi vede copilul, îl vede cu toate lipsurile lui. El stie cum sa-l atraga, ce sa-i spuna. Daca vede ca nu merge cu dragoste, atunci cu asprime.

Cam pâna la ce vârsta pot sa fie "altoiti", loviti, copiii mai mici? Sau poate ca e mai bine sa nu-l lovesti?

Trebuie învatat de mic, sa vada de la parinti ceva. Daca parintii au ceva neajunsuri, copilul îndata vede lucrul asta. De mic trebuie învatat: "asta se poate, asta nu se poate". Asa sa creasca el, în mediul asta, asa, ca sa fie drept, sa nu fure, sa nu se-atinga de ce nu-i al lui. Si când e nevoie trebuie sa-l pedepseasca daca nu asculta. Si înca una: trebuie sa se mai roage lui Dumnezeu, ca Dumnezeu sa le poata îndrepta pasii copiilor lor.

Un parinte din Grecia, parintele Epifanie de la Atena, zicea într-o carte: "sa vorbesti mai mult lui Dumnezeu despre copiii tai, decât copiilor tai despre Dumnezeu". Adica îi îndemna pe parinti sa staruie în rugaciune.

Da, ca sa te rogi lui Dumnezeu sa le poata îndrepta pasii copiilor, bineînteles, ca sa fie copiii cuminti, asa e.

Dar uneori, pedepsindu-si sau batându-si copiii, ti se poate stârni patima mâniei. Da în el, si poate da prea tare.

Trebuie dreapta socoteala. Ca tu simti, ca e copilul tau, si-i simti toate manifestarile lui. Asa trebuie sa te porti. Când e vorba de mustrare, mustrare; când nu, sa-l mângâi. Asa trebuie sa-i cresti, cu mare întelepciune. Ca se poate sa bagi în copil o frica, si frica asta e o boala. Îi bagi o frica de mic - s-a întâmplat de multe ori asta. Trebuie cu mare întelepciune sa cresti copiii.

Da, era un caz în care copilul, când îl vedea pe tatal sau, aproape facea pe el de frica, daca nu chiar facea.

Da, au fost cazuri, unii s-au spânzurat, au sarit de la etaj, si au murit copiii... din cauza tatalui, ca era prea aspru.

Ce sfaturi dati parintilor ai caror copii au luat-o pe drumuri gresite? Sunt multi parinti, mai apropiati sau nu de Biserica, care toti sufera de faptul ca nu-i asculta copii care sunt deschisi fata de curentele astea de acum, de la discoteca pâna la cine stie ce pacate grozave, a aparut acum în România aceasta plaga din Apus, a drogurilor, care-i duce pâna la moarte pe unii dintre ei, mai ales pe adolescenti.

Mai întâi trebuie sa se gândeasca parintii la cum i-au crescut ei însisi. Cum i-au crescut pe copii. Nu cumva au facut numai voia lor, sau i-au lasat sa creasca si nu i-au mustrat când au vazut ca fac vreun lucru rau. Sa se gândeasca mai întâi ca poate nu i-au crescut în frica lui Dumnezeu. Al doilea, trebuie sa se gândeasca sa se roage mai mult pentru dânsii. Tot asa, trebuie toate, toate, toate aduse la Dumnezeu. Numai El poate. Ca spune asa: "ce nu e cu putinta la oameni, e cu putinta la Dumnezeu". Asa spune. În trei locuri gasesti în Scriptura: la Matei, Marcu si Luca. "Ce nu e cu putinta la oameni, e cu putinta la Dumnezeu". Adica ce nu se poate, când omul nu poate sa faca nimic, la Dumnezeu, se poate.

Cum a fost cazul Fericitului Augustin. Mama lui a plâns ani de zile dupa el, ca traia si în desfrâu si în pagânism. Si totusi, pâna la urma a avut o schimbare radicala.

Daca e o mama buna, poate sa aiba un fiu bun.

Se poate observa ca acei copiii care au ajuns sa aiba probleme le au mai ales din doua motive care tin de relatia lor cu parintii. Una: copiii de bani gata, cu bani prea multi dati copiilor care nu au fost învatati cu modestia, cu saracia, sa-si câstige singuri, cât se poate, sau sa se întinda cât le este plapuma, si-n tot cazul, sa nu duca o viata de asta... Având multi bani, uita de Dumnezeu, duc o viata opulenta, îsi permit orice.

De bani gata!

Si a doua problema, copiii care simt ca nu sunt iubiti de parinti, care iarasi încep sa duca o viata teribila, pentru ca în familia lor nu îsi gasesc linistea. Si atunci încearca sa si-o gaseasca în afara.

De asta parintii trebuie sa fie foarte întelepti cu copiii, cum sa-i creasca. Cum îi cresc, asa îi vor avea, si când vor muri ei, i-or pomeni dupa ce-or muri, se vor bucura de dânsii. Cum îi vor creste.

De multe ori parintii transmit propriile lor patimi copiilor.

Asta e cel mai rau.

Acum, alta problema. Nu rareori, copii proveniti din familii necredincioase se apropie de Dumnezeu. Pe lânga problema copiilor necredinciosi, exista si problema inversa: copii care s-au convertit, unii chiar vor sa mearga în manastire, si au probleme cu parintii care nu prea cred în Dumnezeu, si asa mai departe. Si parintii nu-i înteleg, îi mustra pentru faptul ca duc o viata cuviincioasa. S-a ajuns pâna acolo încât exista parinti care îi duc pe copii la case de toleranta, le fac cadou femei, ca au împlinit o anumita vârsta. Sau se tin de capul lor: "De ce vrei la manastire? Însoara-te, ca-ti dau eu nu stiu ce..." Sau îi întreaba: "De ce mergi la biserica si nu la discoteca?". Sunt parinti de felul asta.

Ei, pai la asta... Când vede ca e greu sa faca un lucru bun, nu mai trebuie sa mai asculte, bineînteles, de parinti. Ca daca parintii îi duc pe copii în prapastie, atunci copiii nu trebuie sa mai asculte. El trebuie sa ia o cale de acuma, o cale ori de manastire, ori de familie.

Se potriveste aici cuvântul acela al Scripturii: "e mai bine a asculta de Dumnezeu decât de oameni" (Faptele Ap. 5, 29).

Cum spunea Sfântul Apostol: ce e mai bine, sa ascultam de voi sau de Dumnezeu? Ca spuneau fariseii, iudeii: "Sa nu mai spuneti cuvântul Nazarineanului, sa nu mai vorbiti despre dânsul..." Si atunci, cum e bine: sa asculti de oameni sau de Dumnezeu?

Dar tinerii, cum pot sa îsi apropie parintii de Biserica?

Pai, cum... Mai gasesc batrâni, daca au bunici. Ca bunicii întotdeauna au fost mai credinciosi. Prin bunici, sa vorbeasca parintilor. Direct nu pot sa discute, gura la gura, ca pe copil nu-l asculta. Dar prin batrâni...

Parintele când îl vede pe copil spune: "ce, vii sa-mi dai mie sfaturi?".

Da, trebuie sa apeleze la batrâni, ca sa-l ajute. "Ca uite, mai, copilul tau, uite asa, asa, nu esti bucuros?". Si asculta de un batrân. Si numai asta poate sa faca.

Dar numai atâta?! Si o rugaciune, si toate celelalte pe care le-ati spus ca trebuie sa le faca parintii pentru copiii lor ar putea sa le faca si copiii cu parintii lor care sunt departe de Dumnezeu. Si cu sfaturi. Sa le spuna: "uite de ce cred asa, de ce fac asa, nu te supara, tata, nu te supara, mama..."

"Nu te supara, tata, asa mi-a spus preotul!"

Da, dar parintele poate zice: "A, popa ala care te învata si-ti face!". Câte cazuri de acest fel nu exista... Îl sunau pe preot acasa: "Ce-ai facut, dom'le, mi-ai distrus copilul! Nu ti-e rusine, ticalosule! Te dau la patriarh!". Odata erau niste copii care, în loc sa se joace pe maidan, veneau la biserica. Si a venit tatal, cu o falca-n cer si una-n pamânt, si l-a certat pe preot: "Ce faci aici?Las' ca stiu eu, îti bati joc de copiii mei! O sa te reclam la patriarh!".

De asta am spus: batrânii! Ca de un batrân asculta. Un batrân, oricare ar fi: "mai, uite ce e, faceti si voi, ..." Si stie un batrân ce trebuie, ca sa-i poata aduce pe ei.

Unii parinti, când vad ca copiii lor se apropie de Dumnezeu, mai rau se supara. Zic: "Ce fel de Dumnezeu esti, ca m-ai lasat si fara copil?". Daca pleaca la manastire, si mai e si singurul copil, parintele e disperat, zice: "Ia uite, mi-a luat lumina ochilor".

Daca parintii sunt necredinciosi, nu se duc la biserica, nu se duc la preot, tare-i greu. De-acum e nevoie ca altii sa se roage pentru dânsii.
Asa... Oamenii au parte de multe necazuri în viata. Si-n loc ca prin ele sa se apropie de Dumnezeu, mai mult se îndeparteaza, ajungând chiar sa Îl huleasca. În ce fel ar trebui sa primeasca oamenii necazurile?

Tare-i greu cu asta. De mare întelepciune este nevoie la lucrul acesta.

Vorbiti-ne un pic despre teologia necazurilor, despre necazuri, despre cum ar trebui sa se raporteze oamenii la necazuri. Pentru ce sunt date necazurile de Dumnezeu? Spre îndreptare? Uneori oamenilor li se pare ca Dumnezeu e rau, ca vrea sa îi chinuiasca.

Când vin necazurile, omul trebuie sa se gândeasca: oare eu cum am fost în fata lui Dumnezeu? N-am gresit deloc? Sunt curat în fata lui Dumnezeu? Ca fiecare, în fata lui Dumnezeu, stie câte pacate a facut, si câte i-a rabdat Dumnezeu... Va sa zica, mi-a dat Dumnezeu necazurile astea pentru pacatele mele. David a fost împarat, si era împaratul lui Israel, cel mai mare împarat - ca credinta cea mai mare era a poporului Israel, restul erau pagâni - si o împaratie atât de mare, a lui David! Când l-a izgonit Abesalom de acasa, si i-a luat tiitoarele, si a facut atâtea blestematii, si l-a fugarit din casa, el s-a dus cu suita lui, cu un grup care mai era pe lânga dânsul, a fugit de-acasa, ca l-a urmarit Abesalom, sa-l omoare. Si când se urca sus, la Ierusalim, de jos, de la Ghetsimani, este un drum care apuca sus, pe Muntele Maslinilor, si pe-acolo trecea David cu suita lui. Si Simei, un nemernic, a azvârlit cu pietre într-însul, tipând: "De-acuma nu mai esti rege, de-acuma te fugaresc toti..." Si-atunci, unul din suita lui David a zis: "Împarate, da-mi voie sa-i iau capul, fiindca te ocaraste!". Si David a raspuns: "Sa nu-i faceti nimic, pentru ca Dumnezeu i-a poruncit asa, pentru pacatele mele". A avut si el, cum se spune, pacatele lui. "Pentru pacatele mele sunt izgonit. Lasati-l în pace, nu-i faceti nimic. I-a poruncit Dumnezeu..."

Dumnezeu a vorbit prin gura lui Simei.

Asa trebuie sa gândim si noi: pentru pacatele mele mi-a venit necazul asta si trebuie sa-l rabd. Si Dumnezeu m-o ierta.

Da, dar oamenii care nu prea merg nici pe la biserica spun: "Dumnezeu nu stiu ce are cu mine, ca eu n-am facut nici un pacat, n-am omorât pe nimeni". Cineva tinea odata o teorie cum ca n-a omorât pe nimeni, ca n-a stricat nici o fecioara, si atâta!

Pai numai astea-s pacate?

Poate ca daca tot se agata atâta de ele, probabil sunt singurele doua pe care nu le-a facut!

Trebuie sa se gândeasca omul, în viata lui, câte n-a gresit. Daca noi si numai cu gândul ne-am gândit ceva rau în fata lui Dumnezeu, am gândit c-am sa-i fac ceva rau cuiva, sau m-am gândit sa-i fur ceva, ei, asta e un pacat, un pacat mare! Cum spune: "orice nedreptate este pacat". Asta la Epistola 1 Ioan, 5 cu 17.
Din ce în ce tot mai multe familii se destrama. Si în lumea întreaga, si-a venit din lumea întreaga si la noi aceasta plaga a divorturilor. Motivele sunt foarte variate. Care credeti ca ar fi totusi motivele divorturilor? Si ce s-ar putea face?

Eu cred ca... de prima data... sa-ncepem de prima data. Pâna la cununie, nu s-au dus la preot sa se spovedeasca, sa se-mpartaseasca. Când a vorbit cu fata, când au vorbit doi tineri, ... astea-s pacate pe care le-au facut pâna la cununie. Dupa cununia legitima, el s-a format, de-acum are familia lui, are femeia lui, gata, nu mai e pacat. Dar atunci e pacat. Sunt pacate, si-i cununa preotul asa, nemarturisiti, neîmpartasiti - ar trebui sa se-mpartaseasca cu Sfintele Taine, ca asa trebuie sa spuna preotul, dar... asa era înainte, acum... mai greu.

S-a pierdut lucrul acesta. Prin unele parti din Ardeal se mai tine, dar în alte zone ale tarii s-a pierdut obiceiul de a spovedi si de a împartasi cei doi viitori miri. În vechime, Sfânta Cununie se facea chiar în cadrul Liturghiei.

Da, da... Si se împartaseau, si de-atunci formau o familie adevarat crestina. Dar acum? Au facut pacate peste pacate înainte de cununie. Cum sa mai fie familia aceea? Divorteaza, se destrama...

Probabil ca tine si de relatia dintre cei doi, ceva nu merge... Uneori mai sunt si parintii unuia dintre soti care "ajuta" sa aiba loc divortul.

Mai este si un lucru: ca înainte de a se casatori doi tineri, trebuie sa se roage si unul si altul, sa se roage lui Dumnezeu; el - sa-i dea o sotie buna si ea sa-i dea un sot bun, sa nu bea, sa n-o bata. El - sa nu fie destrabalata. Trebuie sa se roage amândoi. Trebuie sa se duca la preot, sa-i învete el, dar trebuie sa se tina si de biserica, sa se spovedeasca înainte si el si ea. Si sa se roage la Dumnezeu mai înainte de a se cununa.

Multi tineri nu stiu ce implica si cum este casatoria, cum sa se comporte cu celalalt, cum sa faca sa fie de-un gând împreuna. Ca vin încet-încet ispitele, saracia, si necazurile, si ajung sa se desparta. Mai e problema parintilor, parintii zic uneori ca e mai bine ca tinerii sa se desparta... Sunt multe probleme de genul acesta.

Dar ei nu stiu pentru ce s-au luat amândoi, pentru ce s-au casatorit? S-au luat pentru a munci împreuna, a face copii, sa fie o familie de crestini buni, si pentru copii.

Ar trebui sa se casatoreasca gândindu-se ca familia le va fi calea mântuirii.

Bineînteles ca daca e o familie crestina se mântuiesc amândoi... Dar vreau sa spun: pentru nastere de copii, pentru asta! Nu-i ca: "Ma iubeste si-l iubesc!" si atât, pentru pofte! Pentru asta se fac toate avorturile. Si cuvântul pe care l-a lasat Mântuitorul: "Cresteti si va înmultiti!"...

De multe ori, certurile pornesc de la cresterea copiilor, ca zic ca sunt prea multi, si nu au bani sa îi creasca si cad în deznadejde. Si mai e si o alta problema: unii parinti nu au copii si sufera mult din aceasta pricina. Ce pot face?

Unii-i omoara si unii nu-i au... Sa înfieze copii de la cei care n-au nevoie de dânsii. Sa-i cumpere. Cum cumpara strainii de la noi din tara si-i duc în alta parte, asa sa cumpere si ei.

Dar multe femei se simt neîmplinite daca nu au copii, ar vrea sa aiba propriul lor copil.

Ca sa ajunga sa aiba copii sa se roage la Dumnezeu. Începând de la Avram: Sara n-a avut copii. Si s-a rugat lui Dumnezeu. Si a venit Sfânta Treime, când a venit la stejarul lui Mamvri. Si i-a zis: "La anul, pe vremea asta, vei avea copil". Si Sara înca a râs, ca zice: "Sunt de nouazeci de ani, sa am copil la vârsta asta?". Si Dumnezeu, Sfânta Treime - ca au venit trei îngeri acolo - a întrebat: "De ce ai râs?". "N-am râs!". "Ba ai râs. Nu crezi cuvântul lui Dumnezeu?". Si i-a dat Dumnezeu copii, la vârsta aceea. Pe urma, Iacov cu Rahila n-au avut copii, si le-a dat Dumnezeu copii. Isac, iarasi.

Toti copiii acestia nascuti cu multa rugaciune din partea parintilor au si aduc si mari bucurii. Si în zilele noastre cei care îsi doresc cu dinadinsul copii si fac multa rugaciune, pâna la urma Dumnezeu le daruieste si au, tot asa, multe bucurii de la copiii aceia. Copiii sunt evlaviosi, luminati, sunt oameni de toata isprava.

De-aia, ca-i pe rugaciune!

Ei devin rod nu numai al unirii trupesti, ci si al rugaciunii.

Al rugaciunii, da... Ca Ioachim si Ana, care au nascut pe Maica Domnului...

... si Zaharia si Elisabeta...

Si mama proorocului Samuil, si câti înca... Da, asa a fost.

Cred ca acesta e un cuvânt de încurajare pentru mamele care îsi doresc mult copii, pentru ca acesta e lucru binecuvântat de Dumnezeu si pâna la urma Dumnezeu le poate da pe masura credintei si a dorintei lor bune.

Da, sa se roage, sa se roage ca sa aiba copii.

Viata de familie este o viata plina de probleme, timpul sotilor fiind de obicei rezervat treburilor casnice. Ca te duci la munca, dar când te întorci, trebuie sa le faci si pe cele din casa, sa-ti cresti copilul, sa mai stai sa te joci un pic cu ei, când sunt mici, sa stai de vorba cu el, cu lectiile, cu povestile, cu gatitul, cu cumparaturile. Si asa, nu prea ramâne timp pentru rugaciune. Ce este de facut, sa se renunte la rugaciune sau sa se renunte la treburile casei?

Rugaciunea? Bineînteles, n-ai sa stai ore întregi la rugaciune. Când ai timp - de sarbatoare - poti sa citesti paraclise, sau asa... Sa nu pierzi timpul cu lucruri desarte, cu televizor si cu altele. Poti sa faci rugaciunea. Dar o rugaciune scurta o poti face si când te duci la lucru: "Doamne, ajuta-ma, Doamne..." sau: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!". Daca te-ai obisnuit sa-ti faci rugaciunea o data cu rasuflarea, te rogi oricând. O rugaciune scurta, si te rogi! Chiar lucrând ceva, ocupatia pe care o ai, sau când gatesti. Mai stai pe un scaun, si zici "Doamne, Iisuse..." acolo...

Dar nu toti oamenii simt atâta folos,rugându-se pe apucate. Mai ales la începatorii, cum spune undeva Sfântul Grigorie Palama, ca începatorul este foarte conditionat de timp si loc. Adica el trebuie sa stea cumva sa se roage, sa se retraga undeva, iar când ajunge mai desavârsit, se face întregul pamânt biserica.

Asta e pentru a începe sa se altoiasca în inima rugaciunea asta - "Doamne, Iisuse...". Ca daca se altoieste aici, atunci, vorbind cu cineva, rugaciunea merge. Daca faci un bine, sau te gândesti sa faci un bine; daca vorbesti ceva de folos - e o rugaciune. Sa nu crezi ca nu e rugaciune acolo. "Unde sunt doi sau trei adunati în numele Meu, acolo sunt si Eu", spune Mântuitorul. Asa ca, daca sunt doi, vorbind duhovniceste, ceva din Scriptura sau asa, e si Dumnezeu acolo, în mijlocul lor. Si e rugaciune. Aceea nu-i rugaciune? Dupa ce ai plecat de-acolo, de-acuma fa-ti o rugaciune: "Doamne, Iisuse..." sau altceva, si e rugaciune asta. Sa nu crezi ca nu-i rugaciune. Si spune chiar în Pateric: "nu-i rugaciune numai când se roaga, rugaciunea este când te rogi permanent". Si spune Sfântul Apostol Pavel, la Tesaloniceni 5 cu 17, spune asa: "Rugati-va neîncetat". Asa spune el. Toata lumea se roaga, nu spune numai pentru calugari, ci pentru oricine: "Rugati-va neîncetat". Si acuma, gândeste-te: cum sa ma rog neîncetat? O rugaciune cât de scurta: "Doamne, ajuta-ma, Doamne", sau, daca ai un necaz, a venit necazul peste tine: "Ajuta-ma, Doamne, fa cum faci..." , si roaga-te. Si atunci te gândesti. E scris acolo: "Bate si ti se va deschide".

Dar rugaciunea nu e si o stare de suflet? Ca zice: "Bucurati-va pururea, rugati-va neîncetat..." Trebuie sa fie si o stare duhovniceasca... Poate nu poti sa spui totdeauna o rugaciune. Poate ca atunci când ai ceva mult prea complicat de facut si nu poate sa-ti fie mintea la rugaciune, e bine sa ai macar o stare de bucurie în Dumnezeu. Bucuria asta de a fi cu El.

Uite ce e, îti spun un lucru: Daca te-ai ruga când plângi, ori când ai avea necazuri, eu cred ca mai mult îti primeste Dumnezeu rugaciunea aceasta, în genunchi stând si plângând, cu lacrimi, spunând: "Doamne, nu mai pot, nu mai pot, ajuta-ma, stiu ca Tu poti, ca esti Dumnezeu, poti!". Ce crezi ca n-ar veni ajutorul? Ar veni. Sfânta Maria Egipteanca, când era în pustia Iordanului si veneau necazurile si ispitele peste dânsa, cadea la rugaciune în genunchi si nu se scula de acolo pâna ce nu venea harul lui Dumnezeu. Ca poti sa stai acolo si-o noapte, si-o zi, sau doua zile, acolo jos, la rugaciune. Si-n necaz, si-n bucurie. Dar eu cred ca cel mai mult s-a rugat în necaz, plângând. Ce mare este rugaciunea cu lacrimi! Cea mai mare rugaciune este rugaciunea cu lacrimi, din inima.

Despre nevointa, Sfântul Ioan Scararul spunea ca îti zdrobeste trupul care, fiind zdrobit - cum sunt strugurii când îi zdrobesti si curge mustul cel dulce din ei - fiind zdrobit, curg lacrimile datatoare de bucurie.

Pâna ce nu plângi din inima, nu plâng nici ochii. Inima trebuie sa plânga mai întâi. Din inima ies toate - ori bucurii, ori necazuri, ori rugaciunea pe care i-o spui lui Dumnezeu, din inima ies. Si daca e atinsa inima, plâng si ochii.

Într-o cateheza care vorbeste despre dobândirea lacrimilor, Sfântul Simeon Noul Teolog spunea: "când te pui seara la rugaciune, mai întâi te bucuri, Îi multumesti lui Dumnezeu pentru toate câte ti-a dat, si dupa aceea, la sfârsit, sa începi sa te gândesti: cât ai înselat tu dragostea lui Dumnezeu, în ziua aia, cât?". Asta e o rugaciune care cred ca nu-ti ia mult timp, dar e foarte patrunzatoare la inima.

Toate-s bune, toate, toate, sa aduci lacrimile. Mi-aduc aminte, eram cu un batrân, dupa razboi. Eram la o vie a manastirii. Eram cu un batrân si el nu prea auzea. Eram acolo, la vie, era o casa acolo si stateam acolo si mai pazeam, mai lucram la vie, acolo. El nu prea auzea, era cam surd si vedea, când ne culcam seara, noaptea, si când credea el ca am adormit, se scula încet, încet, ca sa nu-l simt eu, si statea într-un colt, acolo, si începea sa se chinuiasca sa plânga; ca nu-i veneau lacrimi, dar se chinuia sa plânga. Si statea câte o ora acolo... si Dumnezeu poate îi primea... Am gasit undeva ca chiar daca nu ai lacrimi, daca te chinuiesti sa plângi, Dumnezeu îti primeste si aceea, ca lacrimi. Darul lacrimilor - ca e un dar, vine de la Dumnezeu... Si batrânul asta plângea acolo, câte un ceas, pe urma se ridica de acolo si se ducea sa se culce. Dupa aceea, îmi faceam si eu canonul de metanii, asa, pe întuneric. Asta am vrut sa spun: se chinuia cineva asa, un batrân, ca sa plânga.

La o manastire a venit un om care era mester. Avea ceva de lucru pe la manastire. Si facea foarte multe metanii. Era om la vreo 50 de ani, avea o droaie de copii, vreo zece. Si spunea: "Sotia mea deja e obisnuita. Seara, daca nu-mi vine somnul, ma dau jos din pat si încep sa fac metanii si zic rugaciunea lui Iisus". Si povestea, si era asa cam simplu, povestea cu simplitate de niste stari duhovnicesti foarte înalte. Zicea: "Eu am auzit de rugaciunea lui Iisus", si spunea cum face, si cum simtea el în inima niste lucruri. El vorbea din experienta exact despre cele de care scrie în Filocalie.

Iaca, la oameni din acestia simpli, tocmai aici vine harul lui Dumnezeu. Si, fara sa stie mare filosofie, mare teologie, lui, îndata, din simplitatea lui, îndata îi vin si lacrimi, si rugaciunea care vine... Era undeva, într-o carte. O femeie, zice, a învatat rugaciunea în opt luni, "Doamne, Iisuse...", a învatat rugaciunea inimii.

Aici era problema asta, la ce sa renunte: la rugaciune sau la treburile casei? Trebuie sa renunte la vreuna dintre ele? Ca daca renunta la treburile casei, se povârneste casa...

Nu, nu, sa nu renunte nici la rugaciune, nici la treburile casei. Sa zica rugaciunea asa cum poate. Ca poate sa zica rugaciunea: "Doamne, nu ma lasa! Doamne, ajuta-ma!". Si asta e rugaciune.
Si sa încerce sa-si faca seara sau dimineata un program de rugaciune sotul cu sotia, cu copiii? Sa se roage cu voce tare sau fiecare în parte, ca poate se foloseste mai mult, ca zice ca se linisteste mai mult daca se roaga singur?

Bine este sa se roage împreuna. Dar mai bine singur. Mai bine singur.

Nu e mai bine sa fie combinate? Poate e frumos sa vada copiii ca mama, tata se roaga...

Si asa, si asa-i bine... Poate mai bine ar fi asa, dar... unii îsi fac aparte... Poate la astia batrânii. Tata, mi-aduc aminte, stia de Crez ceva, stia ceva. Noi, ce stiam, eram copii, mici. Mama tot zicea ceva, dar n-am întrebat-o, n-am îndraznit s-o întreb... Dar pe urma m-am gândit: este ceva, rugaciunea asta: "Bucura-te, ceea ce esti plina de dar, Dumnezeu este cu tine..." Ce rugaciune era asta, nu stiam.

Ce folos au mirenii din pelerinajele la locurile sfinte?

Ce folos au? Depinde cum au venit si cum le e inima, ce au înauntru. Unii... se-nchina la sfintele moaste si se folosesc. Dar unii pleaca cum au venit.

Vin ca turisti mai mult, nu ca pelerini.

Da, ca turisti. Totul este cum are cineva lucrarea launtrica. Lucrarea de rugaciune.

Românii au evlavie mare sa mearga pe la manastiri.

Îi bun.

Multi dintre ei au duhovnicii la manastiri, si ajung rar acolo, la ei. Credeti ca este bun acest lucru, sau ca e mai bine sa-i aiba la ei acasa?

Uite ce e, tot crestinul, oriunde ar fi, în sat, are preotul din sat... Iar când se duce în pelerinaj, se duce mai mult de învatatura. "Cum sa fac, parinte, asta, asta..." - gaseste un duhovnic bun acolo, aude...

Pentru sfat.

Sfat, da. "Cum sa fac asta, asta, cutare, cum sa fac cu copiii..." Preotul nu are timp. Si e bine ca omul sa ia învatatura.

Si poate rugaciune, nu? Dar ziceti ca preotii nu au timp. E bine ca au ajuns calugarii sa se ocupe de treburile preotilor? La Sfântul Munte parintii sunt foarte retrasi fata de mireni, nu vor sa faca misiune, ei spun: "treaba monahului nu e misiunea?", si asa mai departe. La noi în tara manastirea e vazuta aproape ca un loc de misiune.
Da, e bine, care vine în manastire si are un cuvânt, daca-l întreaba cineva, îi spune, îi spune... "Sa faci asa", ... dupa priceperea lui. Unul mai mult, unul mai putin, cum i-a dat Dumnezeu darul. Unuia i-a dat Dumnezeu zece talanti, altuia cinci, altuia doi...

La cine va referiti, la parintii din manastire?

Da.

Daca unul este mai duhovnicesc, lumea trage la el. Dar nu trebuie sa considere toti monahii ca, acuma gata, au cuvânt de spus.

Nu... Pai care se duce, spune: "ma duc la parintele cutare, la parintele Cleopa?". Când era parintele Paisie, când erau batrânii, se ducea la dânsii. Si iau cuvânt de folos.

Cu ce impresie ramân mirenii care vin la Sfântul Munte Athos?

Ce impresie... depinde cum vad lucrurile. Unii vad într-un fel, unii altfel. Unii se folosesc, bineînteles, pe aici, de sfintele moaste...

Altii se smintesc?

E bine ca toti sa se gândeasca ca poate sa le aduca vrajmasul, diavolul, satana, sa le aduca ceva nepotrivit, cum a spus cel din Pateric: "sa-i faca sa banuiasca niste lucruri care poate nu-s adevarate". Si trebuie sa se pazeasca de lucrurile astea. În Patericul egiptean era cineva care banuia, era banuitor, si judeca, avea patima asta. Si îi aducea vrajmasul, chiar daca nu era. Si mergând odata pe drum, vede doua persoane, un barbat si o femeie, mai încolo, mai într-o parte. Si lui i-a facut impresia ca aceia fac pacate acolo. Si merge pâna acolo si da cu piciorul. "Ajunge!" Atâta a spus. Ce vede? Doi snopi de grâu. Doi snopi de grâu, i-a pus cineva acolo. Si el credea ca sunt doi care pacatuiesc. Asta a fost referitor la lucrul asta: chiar daca ar vedea cu ochii lui, sa nu creada. El de-acuma s-a încredintat ca toate astea le aduce satana. Sa le faca mai mari de cum sunt, înca. Bineînteles, ca suntem oameni, nu suntem îngeri, totusi, chiar daca îl vezi pe om acum ca a pacatuit, totusi nu stii când s-a pocait si l-a primit Dumnezeu, si tu ramâi cu judecata. Nu e bine sa fii asa.

Dar e putin probabil sa vina cineva în Sfântul Munte si sa spuna ca aici e loc de pacate...

Bineînteles, dar vreau sa spun ca si daca se întâmpla si vede ceva care e nepotrivit, tot sa nu judece.

Femeile nu au voie sa intre în Sfântul Munte, gradina Maicii Domnului. Spuneti câteva cuvinte catre mamele care nu pot veni la sfintia voastra ca sa ceara sfat, rugaciune, spovedanie, dar au nevoie de un cuvânt de folos.

Un cuvânt de folos... Spune Mântuitorul lui Toma, care n-a crezut: "Fericit este cel care n-a vazut si a crezut"... Mai fericit decât cel ce a vazut. Va sa zica sa ramâna cu fericirea ca n-au vazut, ca nu pot intra în Sfântul Munte, sa ramâna cu fericirea ca se roaga pentru toata lumea calugarii de aici, si se roaga si pentru dânsele. Sa ramâna cu asta. Sunt mai fericiti cei ce n-au vazut si au crezut.

Care sunt lucrurile cele mai importante pentru viata unui crestin? Care sunt lucrurile de baza?

Prima data trebuie sa fie crestin ortodox, cu spovedanie, împartasanie, sa vina la biserica, si bine ar fi fost sa vina în fiecare duminica si în fiecare sarbatoare.

În privinta spovedaniei, sunt unii care dupa ce s-au spovedit de câteva ori, tot au pacatuit, si au renuntat sa se mai spovedeasca, pe motiv ca spovedania nu i-a ajutat.

Spovedania trebuie facuta cât mai des. Chiar daca nu stim daca se poate sau nu împartasi?

Deci recomandati spovedanie cât mai deasa.

Da, îi ajuta sa se îndrepte. Spovedania deasa e aducere-aminte de pacate, aducere-aminte cu frica de Dumnezeu. Cel care se spovedeste des îsi acumuleaza frica de Dumnezeu. Asta e mare lucru.

Spuneti câteva cuvinte despre rugaciunea mirenilor. Majoritatea se roaga automat, fara sa înteleaga, fara sa traiasca, dar se multumesc ca si-au împlinit canonul.

Rugaciunea asta e: sa treaca tot cuvântul la simtire. Tot cuvântul, de când ai început rugaciunea. Si nu trebuie sa te gândesti ca citesc o carte, sau pravila? Nu trebuie sa fie o rutina, ci tot cuvântul la simtire. Si din simtirea asta el câstiga, el are un rod. Daca ar merge mai departe fara sa aiba simtirea asta la rugaciune, nu face nimic. Si e o rugaciune care nu are rod.

Din ce în ce mai multi oameni spun ca nu conteaza ce credinta ai, carei religii îi apartii, ci conteaza mai ales sa fii bun, blând, împaciuitor... Si prea putini mai pastreaza dreapta-credinta. Ce parere aveti despre asta?

Ei, asta nu Dumnezeu a spus, ci sectele, sau crestinii care au numai numele de crestini au putut spune lucrul asta. Dar crestinul adevarat trebuie sa fie crestin adevarat, sa urmeze Biserica, sa se spovedeasca, sa se împartaseasca, si sa pastreze toate predaniile.

Unii zic ca aceste predanii ale Bisericii nu mai sunt valabile astazi, ca ar trebui schimbate.

Dar Hristos, ieri si azi, este Acelasi.

Deci asa cum Hristos nu Se schimba, nici predaniile nu se pot schimba.

Nu se pot schimba.
Dar ce parere aveti despre cei care încearca totusi sa le schimbe?

Cei care încearca sa le schimbe, s-au schimbat si ei cu credinta. Asa ca nu-i nevoie de schimbare. Nimic. Ce a spus Mântuitorul a spus ca Dumnezeu. Omul poate sa faca toate poruncile de acolo, începând cu "Iubiti-i pe vrajmasii vostri, faceti bine celor ce va urasc si va rugati pentru cei ce va vatama". A spus pentru tot crestinul, si a spus ca poate sa le tina. Sau: "Ceea ce vrei sa îti faca tie altii, sa faci tu lor". Si asa mai departe.

Uneori iubirea de vrajmasi este înteleasa si ca iubire a celor rataciti, iubire care considera ca ratacirea lor trebuie acceptata ca ceva firesc.

Se iveste vrajmasul? Dar, chiar daca-i eretic, trebuie sa-l iubesti, ca sa-l poti atrage, sa-l poti aduce la credinta ortodoxa, la credinta adevarata.

Dar asta include si a fi de acord cu ratacirile lui, cu greselile lui? Sfântul Apostol Pavel spune ca trebuie sa fim tuturor toate?

Nu trebuie înteles asa, nu trebuie sa fii de acord. Dar trebuie sa-l iubesti oarecum. Sa îl iubesti pâna va vedea ca îl iubesti. Numai cu dragoste se fac toate lucrurile astea, cu nimic altceva. Si daca trebuie sa-i dai ceva de la tine, bani sau daca vezi ca are o lipsa, sa-l ajuti, si cu asta poti sa îl întorci încet-încet. Revarsând dragostea ta, îl aduci încet-încet la credinta.

Se spune astazi ca Sfintii Parinti au gresit atunci când i-au anatemizat pe eretici, ca ar fi trebuit sa le arate mai multa dragoste, si nu sa îi condamne.

Sfintii Parinti au dat anateme, dar nu le-au dat cum au vrut ei, a fost si Duhul lui Dumnezeu într-însii. Ei au vazut ca acest om nu se mai îndrepta, sau ca ratacea si pe altii. Si au dat anatema si pentru ca sa se înfricoseze ceilalti, sa nu cada si ei.

Mai sunt valabile anatemele date de Sfintii Parinti?

Bineînteles ca da. Biserica le recunoaste. Ereticii, cum sunt Arie si cei care s-au bagat în dogmele Bisericii si le-au stricat? Or mai scoate de acuma multe unii, dar ce au pus Sfintii Parinti, e bun pus. Cum spune la Faptele Apostolilor: "Parutu-s-a Duhului Sfânt si noua?". Si asa au facut: prin Duhul Sfânt au lucrat ei, Sfintii Parinti. Ce ne mai trebuie acuma, sa îi rasturnam pe Sfintii Parinti, sa îi dam la o parte, si sa facem noi ceva? Hristos e acelasi, ieri si azi. Tot ce au facut, au facut bine: "Parutu-s-a Duhului Sfânt si noua". Noi trebuie sa tinem predaniile Sfintilor Parinti.

Si daca cineva ar avea de suferit daca marturiseste dreapta credinta?

Cu atât mai mult: de vei patimi pentru Hristos, vei fi mucenic. Si atunci sa te bucuri. Sa nu se teama de cei ce ucid trupul, cum zice Mântuitorul. Stiti de cine sa se teama? De acela care îl ucide si îl da si în gheena. Încolo? te-a ucis, esti mucenic. De Dumnezeu sa va temeti mai mult, nu de oameni.

În prigoana comunista au existat multi marturisitori care nu s-au temut sa se jertfeasca pentru adevarul de credinta. Dar acum parca a disparut dorinta de a ne apara credinta cu pretul vietii. Oamenii sunt mai speriati, mai tematori?

Mai lasi. Dupa cum aud, în zilele noastre este un duh de lasitate, un duh de frica unde nu-i frica, cum spune Proorocul David: "Acolo s-au temut de frica, unde nu era frica". Parca au în spate o frica de ceva. Nu-i bine. Omul trebuie sa fie liber, sa fie doar cu frica lui Dumnezeu.

Cum dobândeste omul aceasta libertate?

Spune Sfântul Apostol Petru asa, la I 2,16: "Traiti ca oameni liberi, dar nu ca si cum ati avea libertatea drept acoperamânt al rautatii, ci ca robi ai lui Dumnezeu".

Folositi des citate din Sfânta Scriptura.

Da. Pentru ca toate câte sunt, toate îndreptarele, si Sfintii Parinti, tot de-aici au luat, din Scriptura? Pentru ca Scriptura e opera Duhului Sfânt. Cât despre libertate, acum e libertatea omului la pacat?

Ce parere aveti despre Drepturile Omului?

Tocmai am citat: "Sa nu fie libertatea acoperamânt al rautatii?". Uite Drepturile Omului? Mai citam o data: "Traiti ca oameni liberi, dar nu ca si cum ati avea libertatea drept acoperamânt al rautatii, ci ca robi ai lui Dumnezeu".

Deci considerati Drepturile Omului acoperamânt al libertatii pacatoase?

Asa cum scrie în multe locuri? "Nimeni dintre voi sa nu sufere ca un ucigas, sau ca un fur, sau ca un facator de rele, sau ca un râvnitor de lucruri straine, iar daca sufera ca un crestin ortodox, sa nu se rusineze, ci sa-L preamareasca pe Dumnezeu pentru numele acesta". Ce mai? Trebuie sa dam botezul sângelui?

În vremurile în care traim e din ce în ce mai mult desfrâu, si vremurile sunt din ce în ce mai grele.

Da, sunt grele, dar în greutatea asta trebuie, care-i întelept sa se strecoare printre ceilalti, ca sa îi poata aduce, daca poate. Daca vede ca nu poate? Dar, cum spune Sfântul Apostol Pavel: "m-am facut tuturor toate, ca sa-i dobândesc", ca sa-i pot câstiga. Dar, daca vezi ca nu se poate, si te atrage el, te atrage la credinta lui, atunci, gata. Ori mori pentru Hristos?

Credeti ca mai sunt în vremurile noastre parinti gata sa se jertfeasca pentru dreapta credinta?
Sunt. Dumnezeu are.

Unii se sperie. Spun ca nu mai exista râvnitori, ca nu mai sunt crestini gata sa apere Ortodoxia cu pretul vietii.

Dumnezeu Îsi are alesii Lui. Pâna la urma, Dumnezeu are oamenii Lui. Si Ilie Proorocul spunea ca "numai eu singur sunt". Si atunci o auzit glasul lui Dumnezeu: "înca mai sunt sapte mii care nu s-au închinat lui Bal". Dumnezeu are oamenii Lui. Si, atunci, la timpul potrivit, îi întareste ca sa poata lupta.

Spuneti-ne ceva despre modul în care un crestin trebuie sa se gândeasca la sfârsitul lumii?

Sfârsitul lumii e sfârsitul nostru. Spune Mântuitorul: "Fiti gata, ca nu stiti ziua, nici ceasul când va veni?" Cu toate astea, noi trebuie sa ne gândim la sfârsitul lumii. Sa ne pregatim fiind spovediti si împartasiti cu Sfintele Taine, sa fim împacati cu toti, sa luptam în dreapta-credinta, dupa lege, cum zice Sfântul Apostol Pavel, ca cel ce se lupta dupa lege, acela ia cununa. Se lupta si altii, dar nu dupa lege. Si sa ne gândim ca, odata si odata, trebuie sa murim. Sfârsitul lumii când o veni, Dumnezeu stie, dar sfârsitul nostru îl stim, ca o sa murim odata. Altii mor, o sa murim si noi.

Din ce în ce mai multi oameni se tem de farmece, zic ca li s-au facut vraji, alearga la vrajitoare ca sa scape de farmece, si tot asa.

asta-i Satana. Îi mai mult Satana în ziua de azi, îi plasat peste toata lumea, ca sa contracareze credinta ortodoxa, credinta noastra, a crestinilor ortodocsi. Si vezi ca a fost la vrajitoare, ca mari vrajitoare sunt?

Au în casa cruci, icoane, agheasma, mir?

Cruci, da, ca diavolul nu îi poate câstiga pe oameni prin altceva, decât, de-acuma, prin credinta: "Si eu cred?" Va sa zica face o rugaciune, face vrajitoarea o rugaciune, zice "Tatal nostru" acolo? Dar si diavolii cred, dar nu fac pocainta. Asa si astia? Ca sa poata câstiga, ei lucreaza cu satana. Asta-i lucrarea satanei. Si atunci spune: "Mi-a multumit cutare, cutare?"

Unii le aduc multumiri vrajitoarelor, ca le-a fost bine dupa ce le-a cerut ajutorul.

Si apoi vine si spune: "Uite, preotul vostru n-a putut sa faca cutare si cutare?" Va sa zica îl arata cu degetul pe preot, ca n-a putut sa faca. Ei, toate lucrurile astea-s de la Satana. Satana a venit mai mult ca altadata? Se zice ca iadul s-a deschis de doua ori mai mult, ca sa aduca lumea în el. Uite asa e în zilele noastre.

Parinte, mai spuneti un scurt cuvânt despre necazuri, ca foarte multi oameni stau departe de Biserica, fiind deznadajduiti, duc o viata foarte grea, si spun: "Daca Dumnezeu nu ne ajuta, nici noi nu vrem sa Îl ascultam?" Duc o viata de compromis.
Asta-i tare greu. Foarte greu este a zice ca, pâna la urma, Dumnezeu nu mai ajuta. Diavolul spune prin gura omului ca Dumnezeu nu mai ajuta. Daca te-ai gândi ca în El suntem, ne miscam si viem în Dumnezeu, sau ca Dumnezeu tine în palma, vorbind dupa mintea noastra, tot universul. "Lege a pus si nu va trece?"

Cum zice în Psaltire.

Toate planetele astea, si pamântul, nu se ciocnesc una de alta. Cum ar fi daca nu ne-ar conduce Dumnezeu? De asta spun ca trebuie mare credinta în Dumnezeu. A spune ca "nu ma ajuta Dumnezeu" e cel mai mare pacat. De aici încep toate. Diavolul stie asta?

Deznadejdea s-a cam generalizat.

Din pricina deznadejdii nu se mai duc la biserica, nici nu se mai spovedesc, nici nu se mai roaga, ca daca zic ca nu-i mai ajuta Dumnezeu?

Ce sfaturi le dati oamenilor deznadajduiti?

Cei care înca pot sa-i mai aduca la biserica pe oamenii astia le fac un mare bine: "Hai, hai?". Ca pâna la preot trebuie sa fie oamenii. Preotul trebuie sa aiba în jurul lui oameni, ajutoare, ca sa-l ajute. Si atunci hai ca se duce la spovedit. Prima data asta e: sa se spovedeasca. Si atunci, dupa spovedanie, vine si harul lui Dumnezeu în viata lui. Ca Dumnezeu a dat harul prin preoti ca sa ajute oamenii. Când vrei sa ajuti pe cineva, mare lucru este asta, când îl poti aduce la preot sa se spovedeasca. Trebuie sa spuna pacatele, ca asta-i harul care-i dat preotilor? În Scriptura la Ioan 20, 22: "Si zicând acestea, a suflat asupra lor, si a zis Mântuitorul: Luati Duh Sfânt. Carora veti ierta pacatele, se vor ierta, si daca le veti tine, tinute vor fi". Asta-i marturisirea? Si atunci harul lui Dumnezeu s-a pogorât atunci peste Sfintii Apostoli, si apoi a trecut peste Timotei, si peste altii si altii, si în zilele noastre, si în mâna mea pacatoasa e harul lui Dumnezeu si al Sfântului Duh? Harul lui Dumnezeu. Si ce-i legat, îi legat, si ce-i dezlegat, se dezleaga.

Harul lui Dumnezeu care S-a pogorât peste Sfintii Apostoli s-a pogorât si peste toti preotii. Asa ca daca poti sa-l aduci pe om la spovedanie, mare plata ai.

Spuneti-ne ceva despre parintii îmbunatatiti care au trait în Sfântul Munte.

Parinti îmbunatatiti au mai fost: si români, si greci. Ceea ce stiu, m-a întrebat cineva daca sunt aicea cei sapte pustnici?

Pustnicii nevazuti, care se roaga pentru toata lumea?

Si am spus: "Se poate sa fie. Da' cine-i vede? Nu-i vede nimeni. Treci pe lânga dânsii si nu-i vezi." Uite, nu demult, acum câtiva ani, la o chilie, era un parinte cu o arma? ca el acolo la chilie are arma, ca sa se pazeasca. Ca vin hotii si dau foc la chilie? Va sa zica, are si el o arma, ca sa pazeasca chilia lui. Ca veneau hoti pe acolo, pe la mare. El avea niste muncitori acolo, care îi lucrau. Si spune parintele: "Ma duc sa le duc ceva de mâncare". Ca ei vroiau sa manânce carne. El într-o noapte s-a suit într-un copac, si pândea sa vina vreun porc salbatic. Si ce sa vezi? A fost de la Dumnezeu lucrul asta. A auzit fosnind pe întuneric, venind pe carare, ceva. Când pune arma la ochi, vede un pustnic, un om gol, cu par mare, un pustnic, vine în fata lui, zâmbeste, face o plecaciune, si pleaca. Fara sa se sfiasca de ceva. Atunci el a dat arma jos, si i-o intrat ca un fulger în inima: "Ce-am facut, mai, ce-am facut?". Pustnicul acela de mult era acolo. Si a zis: "Nu îmi mai trebuie de-acum sa ma duc la vânat. Îi trimit pe oameni, sa se duca ei sa vâneze?"

De asta spun: "Uite, ca s-a întâmplat în zilele noastre". De câtiva ani s-a întâmplat lucrul asta. De asta spun ca, uite, sunt si pustnici. De ei numai Dumnezeu stie, nu-i vede nimeni. Foarte mare, foarte mare minune. Asta a fost o minune, adevarata minune? Dumnezeu va face minuni pâna la sfârsitul lumii... Despre sfârsit, sfârsitul lumii e sfârsitul nostru. Mai întâi trebuie sa ne gândim la noi, sa ne curatim de pacate, sa fim spovediti, împartasiti, aproape de Dumnezeu. Asta e cel mai bine, ca sa fim aproape de Dumnezeu. Pentru asta trebuie sa ne rugam, continuu sa ne rugam. Sa ne rugam "Doamne, Iisuse?", un psalm?

Cum trebuie practicata rugaciunea lui Iisus?

Ei, rugaciunea asta si fazele rugaciunii? Despre rugaciunea asta e în Sbornic. Uite ce am gasit acolo, doua vorbe: sa ai prezenta lui Dumnezeu si frica Lui. Daca ai prezenta lui Dumnezeu ai si rugaciunea. Atunci e rugaciunea. Si frica lui Dumnezeu, frica care e în veacul veacului, cu frica ne vom duce dincolo. Si îngerii, serafimii si heruvimii îsi acopera fetele când vad lumina dumnezeiasca.

Despre "Doamne, Iisuse?" am învatat de la cineva rugaciunea prin rasuflare. Asta e foarte usoara: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul".

Cum adica prin rasuflare?

Eu rasuflu, dar nu stie nimeni ce zic eu. Stau acolo, stau undeva, astept o masina, stau în sala de asteptare, dar nimeni nu stie ce fac. "Sa nu stie stânga ce face dreapta". Si eu ma rog?

Si cum se zice rugaciunea?

Rasuflarea însasi e un punct de reper ca sa tina rugaciunea. Daca n-as rasufla deloc parca îmi pierd rugaciunea. Dar când rasuflu, prin rasuflarea asta parca îmi tine rugaciunea. E un punct de reper dupa care trebuie sa ma ghidez, dupa rasuflarea asta. Si rugaciunea asta e foarte scurta si foarte usoara. "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu?" când trag aerul. La început trebuie sa te mai opresti putin. Dupa ce te înveti cu rugaciunea asta, o legi cu rasuflarea obisnuita. Dar la început, pâna prinde putere rugaciunea, trebuie sa rasufli mai rar putin ca sa poti câstiga puterea rugaciunii. Si dupa ce a venit rugaciunea, spun Sfintii Parinti ca orice a vorbit sau a facut, e rugaciune la dânsul. O fapta buna, daca el se gândeste sa faca o fapta buna, e rugaciune. Sa rabzi de la cineva e rugaciune. Ca Mântuitorul spune: "sa iubiti pe vrajmasii vostri", si aceasta e o rugaciune. Unit cu asta, rugaciunea însasi cu fazele ei prin care trebuie sa treaca? Pelerinul rus are cel mai bun mijloc de a spune rugaciunea.

Cartea Pelerinul rus? Care e mijlocul?

Mai întâi e rugaciunea cu gura. I-a zis sa spuna de 3000 de ori, dupa aia de 6000 de ori, apoi de 12000 de ori, apoi "de-acum sa zici continuu". Dupa ce a spus cu buzele, apoi a spus cu mintea. El a trecut la faza a doua. Faza întâi e a purificarii, a curatirii. Si asta dureaza mai mult sau mai putin, depinde. Dar a trecut si la faza a doua, faza iluminarii. De-acum a început sa vada altfel lucrurile. Ai vazut ca spune: "vorbeam cu copacii, cu florile, cu natura". Vedea puterea lui Dumnezeu în natura, în toate lucrurile astea. Si acum un om daca ar fi venit lânga dânsul l-ar fi incomodat. El de acum era numai cu Dumnezeu. El vedea pe Dumnezeu în toata natura. Si cu asta el vrea sa ajunga la rugaciunea inimii.

Ce este rugaciunea inimii?

Unirea mintii cu inima. Dupa lupta, a venit si rodul, rodul rugaciunii. Atunci e rodul adevarat.

Dureaza mult pâna se ajunge la aceasta masura?

Asta depinde de silinta omului. Cum zice: "silitorii vor câstiga împaratia cerului".

Spuneti-ne un cuvânt despre dragostea de Dumnezeu. Ce e dragostea de Dumnezeu?

Dumnezeu e dragoste, Dumnezeu e iubire, cum zice Sfântul Apostol Ioan. Si mare dragoste a lui Dumnezeu a fost ca pe Fiul Sau cel Unul Nascut L-a dat sa moara pentru a ridica lumea din pacat. Asta-i cea mai mare dragoste, pe care nu ne-o putem închipui.

Cum pot învata oamenii sa Îl iubeasca pe Dumnezeu?

Iubind pe aproapele? Aceste doua porunci: "Sa iubesti pe Dumnezeu din toata inima ta, din tot cugetul tau si pe aproapele tau ca pe tine însuti". În aceste doua porunci sunt toata Legea si proorocii. Daca nu iubesti pe fratele tau, degeaba iubesti pe Dumnezeu?, cum spune Sfântul Ioan. Asa ca trebuie sa îl iubesti pe fratele tau. Bineînteles ca trebuie sa Îl iubesti pe Dumnezeu mai întâi, dar în acelasi timp trebuie sa îl iubesti pe fratele tau. Degeaba spui ca Îl iubesti pe Dumnezeu daca nu Îl iubesti pe fratele tau.

Ce este bucuria duhovniceasca?

Bucuria duhovniceasca este când a venit peste om harul Sfântului Duh? Este bunavointa lui Dumnezeu când a venit peste om harul, acela-i harul, atunci e bucurie duhovniceasca. Dar la asta trebuie sa intram prin durere si sa ne îndepartam de placere. Ca omul e mai mult întins spre placere, decât spre durere?
Si nu se mai teme de moarte. Ce învata Sfintii Parinti despre cugetarea la moarte?

Sfântul Vasile cel Mare spune: "Cea mai mare filosofie e cugetarea la moarte".

Oamenii nu vor sa mai creada ca va fi învierea mortilor, nu cred în minuni, si spun ca ceea ce scrie în Vietile Sfintilor este minciuna?

Nu mai cred oamenii? este un duh satanic prin lume si de asta e si frica: frica de saracie, frica de toate greutatile astea? Nu trebuie sa ne fie frica. Libertatea omului este când Îl are pe Dumnezeu în inima lui. Atunci când are Duhul Sfânt în inima lui, atunci e liber. Atunci el nu se mai uita la nimic, decât sa Îl propovaduiasca pe Dumnezeu, sa Îl marturiseasca, si atât. Hristos, dreapta credinta?

Parinte, spuneti un ultim cuvânt pentru credinciosii din România si mai ales pentru crestinii doritori de viata sfânta în mijlocul lumii..

În mijlocul lumii... În mijlocul lumii, doritori de viata de sfintenie... Primul lucru, lucrul asta care-am mai spus: orice nedreptate este pacat. Asta la prima epistola a Sfântului Ioan, 5 cu 17. "Orice nedreptate este pacat". Sa se pazeasca de asta. Sa se gândeasca bine la lucrul asta: orice nedreptate este pacat. Mai bine sa te lasi de pacat... Asta vreau sa spun: orice nedreptate este un pacat; cât de mica nedreptate. Daca omul e drept, Dumnezeu îi aduce. Daca nu, pierde. Credinciosii din România trebuie sa se roage mult fiecare si Dumnezeu, prin rugaciunea asta, îi va asculta. Cum spune Mântuitorul: "Fara de Mine nu puteti face nimic". Este nevoie de rugaciune mai întâi. Si atunci, pe cei care spun ca nu pot sa-i îndemne sa se roage. Rugaciunile care se fac pentru lume, si în pustie si pe aici, sau ecteniile care se spun pentru toata lumea, si astea sunt bune, dar trebuie sa se miste si omul, sa faca ceva. Sa vada Dumnezeu ca misca si el, ca se roaga si el. Si Dumnezeu va aduce si timpuri bune, ca sa zic asa. Sa nu ne gândim numai la rau. Va aduce si timpuri bune peste noi.
(Extras din : Ne vorbesc parinti athoniti -- de Danion Vasile si Marian Maricaru)

Icon of Day