Ce este şi cum trebuie făcută spovedania

Arhimandrit Atanasie Anastasiou[1]

 

 

Sfântul Nicodim Aghioritul, tratând despre Taina Sfintei Spovedanii, în cartea sa “Îndrumar de mărturisire, ne arată modul în care putem participa deplin şi conştient la aceasta:

 

„Spovedania este destăinuirea rostită a faptelor, şi cuvintelor, şi gândurilor viclene, facută de bună voie, cu frângerea inimii, cu osândire de sine, limpede, fară ruşine, cu hotărâre, către un duhovnic rânduit canonic."[2]

Deci, conform învăţăturii de-Dumnezeu-purtătorului Părintelui nostru, spovedania trebuie să fie:

a)      De bună voie

Ridicarea păcatelor noastre trebuie să fie voită, dorită de noi. Nimeni nu ne poate obliga să venim la Taina Spovedaniei şi nici nu trebuie ca duhovnicul să ne smulgă mărturisirea tuturor celor greşite, atât a celor săvârşite cu fapta, cât şi a celor cu gândul. Condiţii ale spovedaniei sunt amănunţita cercetare de sine , recunoaşterea vinovăţiei noastre şi destăinuirea păcatelor noastre cu propria noastră gură.

 

b)      Cu frângere de inimă

Una din cele mai importante condiţii ale spovedaniei - poate cea mai reprezentativă - este frângerea inimii. Inima se frânge când conştientizează că prin păcat L-a întristat pe Dumnezeu şi că nespusei Sale iubiri, nemăsu-ratelor Sale daruri a răspuns cu nerecunoştinţă.

 

Sfântul Nicodim accentuează în mod special asupra „duhului umilit, a inimii înfrânte şi smerite" în spoveda-nie. Frângerea este o tristeţe şi o durere adâncă a inimii, că prin păcatele sale omul L-a întristat întâi de toate pe Dumnezeu. „Ţie unuia am greşit" (Ps., 50,6), după cum zice şi Psalmistul. În acelaşi timp se manifestă şi ca o puternică ură faţă de păcatul care a fost pricină a tulburării legăturii cu Creatorul nostru.

 

c)      Cu osândire de sine

Spovedania curată este făcută cu osândire, cu autoînvinuire, fâră încercarea de a ne uşura responsabilitatea sau de a arunca vina asupra altora. Eu şi numai eu sunt răspunzător de păcatele mele. Nimeni altul, nici chiar diavolul, nu ne obligă să păcătuim. Bolii noastre sufleteşti şi

ignoranţei noastre li se datorează toate căderile. Sfântul loan Scărarul sfatuieşte:

 

„Dezgoleşte-ţi, dezgoleşte-ţi rana în faţa doftorului şi nu te ruşina. «A mea e buba, părinte, a mea e rana. Din nepăsarea mea s-a pricinuit, şi nu din a altuia. Nimeni altul nu e pricinuitorul ei: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci negrija mea!»"[3]

 

Micşorarea de sine şi osândirea de sine sunt cunoscute adevăratei pocăinţe. Cel ce se pocăieşte sincer îşi vede continuu neputinţele şi se fereşte a se preocupa de viaţa altora şi de a-i judeca. Căci judecarea este „specialitatea" celor mândri. Cel ce se pocăieşte cu adevărat primeşte fară crâcnire orice încercare, considerând că este vrednic de orice rea-pătimire, de orice întristare, de vreme ce L-a întristat pe Dumnezeu. Se consideră pe sine mai rău decât toţi ceilalţi, şi nu prin cuvinte sau prin semne exterioare de smerenie, ci cu o adâncă şi deplină siguranţă interioară; aceasta, în antiteză cu cel care nu se pocăieşte, care îi consideră pe toţi ceilalţi inferiori lui.

Cel ce trăieşte adevărata pocăinţă, pe cât înaintează în virtute, pe atât mai păcătos se simte pe sine. În acelaşi timp, cu atât mai mult creşte în el nădejdea în mila lui Dum-nezeu. Pocăinţa cea adevărată, în timp ce cultivă îndurerarea sufletului, aduce şi o negrăită pace şi bucurie adâncă, pe care nu le poate îndepărta nici o ispită, nici o întristare a lumii acesteia. Este fericita întristare, tristeţea cea îmbucură-toare, despre care vorbesc adesea Părinţii Bisericii noastre.

 

d)      Limpede

Este nevoie să ne mărturisim păcatele cu sinceritate, limpede, riguros, fară învârteli sau jumătăţi de cuvânt. Nu mergem la duhovnic spre a ne dezvinovăţi sau spre a ne ascunde căderile, ci pentru a descoperi boala noastră duhovnicească.

 

Adevărul ne obligă să-i destăinuim duhovnicului toate păcatele noastre, fară să omitem intenţionat nici unul dintre ele, căci altfel ar fi o batjocorire a Tainei şi ne-am zădămi-ci iertarea. Este un lucru căruia ar trebui să-i dăm o atenţie deosebită. Ascunderea chiar şi a unui singur păcat lasă neiertate şi păcatele pe care le-am mărturisit. Nu este valabil, desigur, în cazul în care nemărturisirea se datorează uitării sau necunoştinţei. Dar şi pentru aceasta să ne rugăm ca Dumnezeu să ne aducă aminte toate păcatele, şi pe cele pe care timpul, necunoştinţa sau nebăgarea de seamă le fac uitate. De aceea, o bună pregătire pentru spovedanie este cercetarea atentă a sinelui, care duce şi la cunoaşterea de sine.

 

Este necesară cunoaşterea de sine atât pentru spovedanie, cât şi pentru curăţirea sufletului nostru. Este în acelaşi timp grea acceptarea patimilor şi a lipsurilor noastre. Este nevoie de luminarea lui Dumnezeu pentru a ne putea cerceta ungherele sufletului şi a ne vedea clar murdăria interioară; sunt necesare smerenia şi bărbăţia pentru a accepta (adevărul despre) boala noastră. Domnul, în marea Sa milostivire, la începutul luptei, nu ne descoperă întreaga noastră slăbiciune, ca să nu deznădăjduim. Cu cât înaintăm în smerenie, cu cât dobândim mai mult har, cu atât mai mult ni se descoperă starea noastră pătimaşă. Cercetarea de sine este o lucrare duhovnicească istovitoare. Mai ales în vremea noastră, invadată de excitaţii exterioare, de multe ispite, este dificilă şi ostenitoare concentrarea şi este nevoie de o mare disciplină interioară pentm a se concentra cineva asupra sinelui.

 

e)      Fără ruşine

Ruşinea este un sentiment pe care îl mânuieşte diavolul spre folosul său. Când suntem în situaţia de a păcătui o micşorează, iar când trebuie să ne spovedim o măreşte. După înţeleptu! Sirah:

 

„Este ruşine care aduce păcat şi este mşine care aduce mărire şi har" (Sirah, 4,23).

 

Ruşinea însoţeşte păcatul, dar ruşinea pe care o încearcă cineva înaintea duhovnicului îl eliberează de ruşinea din ziua viitoarei Judecăţi şi constituie slavă şi har.

 

f)       Cu hotârâre

Spovedania este sinceră numai dacă este însoţită de nezdruncinata hotărâre de a nu se mai repeta păcatele; în mod contrar, omul face, după cuvântul Apostolului, precum: „Câinele (ce) se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat la noroiul mocirlei lui. (2Petru, 2,22)

 

Aceasta nu trebuie să fie pretext celor ce zic „de vreme ce voi cădea iar în acelaşi păcat, de ce să-l mai spun duhovnicului?". Hotărârea şi străduinţa noastră de a nu mai cădea în aceleaşi păcate trebuie să fie statornice. Dar, de vreme ce patimile sunt sădite în firea noastră omenească decăzută şi uşor de întors, se poate ca din cauza slăbiciu-nii sau a poftei să cădem iar în aceleâşi sau în mai multe păcate. Nu trebuie însă să deznădăjduim privitor la îndreptarea noastră, ci să ne apropiem de spovedanie cu o mai adâncă smerenie, şi mai des, astfel încât cu harul lui Dumnezeu şi cu îndmmarea şi sprijinul duhovnicului să ajungem la omorârea patimilor. Mângâietoare şi linişti-toare este această pildă din Pateric: „Un frate 1-a întrebat pe avva Sisoe, zicând: Ce voi face, avvo, că am căzut? I-a răspuns lui bătrânul: Scoală-te iarăşi. Zis-a fratele: M-am sculat şi iarăşi am căzut. Şi a zis bătrânul: Scoală-te iarăşi şi iarăşi. Deci a zis fratele: Până când? Zis-a bătrânul: Pâ nă ce vei fi găsit sau în bine, sau în cădere, căci cu ce se află omul, cu aceea se şi duce din iumea aceasta".[4]

 

De aceea şi experienţa patristică ne învaţă cu înţelep-ciune că „sfânt este cel ce se ridică neîncetat".

 

In paralel cu lupta cea bună, să luăm întotdeauna ca aliat în lucrarea pocăinţei mgăciunea de-un gând: Doam-ne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul.

 

g)      Continuu

Pentru a avea roade în viaţa duhovnicească, este necesară deasa apropiere de Taina Spovedaniei, nu doar în cazul săvârşirii unui păcat grav. Din spovedania regulată izvo-răsc, după Sfântul Nicodim Aghioritul, multe lucruri bune.

 

Prin spovedania regulată:

 

- Patimile, slăbiciunile şi relele obişnuinţe nu mai cresc şi nu se mai întâresc; dimpotrivă, cu tratament se micşorează şi slăbesc.

 

- Cel care se spovedeşte des, cu cercetare de sine constantă, îşi localizează cu mai mare exactitate păcatele, pe care şi le aminteşte mai uşor.

 

- Chiar şi de săvârşeşte cineva păcat de moarte (mândrie, iubire de arginţi, desfrânare, invidie, lăcomie, mânie, lene), prin spovedanie vine uşor înapoi, în sufletul său, harul lui Dumnezeu, restaurând iarăşi pacea. Dimpotrivă, dacă păcatul rămâne nespovedit pentru mult timp, întunecă sufletul cu remuşcările şi, ceea ce este mai important - şi să luăm bine aminte la aceasta - pe perioada cât omul rămâne nespovedit, este lipsit de Dumnezeiescul Har, iar eventualele lui fapte bune (post, rugăciune, milostenii ş.a.) rămân fară plată.

 

- Spovedania regulată, cu pocăinţă şi sinceritate, se face zid împotriva atacurilor demonice, şi cei ce se spovedesc nu sunt atinşi de magie, de vraji şi de celelalte lucruri satanice, în detrimentul lucrării oamenilor răi. Spre exemplu, magii, vrăjitorii, în timp ce-i sfatuiesc pe oameni - spre înşelare, desigur - să meargă la biserică, la Sfânta Liturghie, la Maslu, să spună rugăciuni, să aprindă lumânări, le interzic în mod categoric să se spovedească, pentru a nu strica lucrarea vrăjitorească, satanică. Spunea un demonizat unuia dintre cei de faţă: „ce ţi-a trebuit să te duci la nemernicul de ţap şi să le vomiţi pe toate?", înţelegând prin „vomiţi" spovedania şi prin „ţap" duhovnicul. Iertarea este deci reală, iar diavolul nu poate nici măcar să amintească de vreun păcat spovedit. Şi am putea spune că epitrahilul duhovnicului face să disparâ orice influenţă demonică. „Îi vine de hac", cum se spune în popor.

 

- Pe cei care se spovedesc regulat nu îi îngrozeşte frica mortii. Sunt mereu pregătiţi, de vreme ce prin continua pocăinţă şi-au curăţit sufletul, şi aşteaptă m pace mutarea lor din lumea stricăciunii în fericirea raiului.

 

- Spovedania deasă este piedică a păcatului. Căci la gân-dul că iarăşi se va umili înaintea duhovnicului (spunând din nou aceleaşi păcate) şi că va primi canon, omul se luptă pentru a nu mai păcătui.

 

Piedici ale bunei spovedanii

 

Starea noastră în legătură cu Taina Spovedaniei exprimă gradul în care trăim adevărata pocăinţă. Dacă socotim spovedania doar o simplă anticameră, o procedură obligatorie în pregătirea pentru Sfânta împărtăşanie, o corvoadă ce trebuie împlinită de două-trei ori pe an pentru a primi permisiunea formală de a ne împărtăşi, atunci, din nefericire, subapreciem Taina şi îl descalificăm pe preot din lucrător în simplu mijloc, în „comerciant" al Dumnezeiescului Har, într-unul care împarte rugăciuni şi formule de iertare. Astfel, o legătură personală - duhovnic-ucenic -eşuează într-o relaţie de „liber schimb", şi durerea pentru păcatele noastre este înlocuită de un sentiment de auto-control şi autojustificare.

 

Dacă îi exceptăm pe puţinii „aleşi" - care din fericire însă n-au lipsit niciodată din lume şi care prin faptele adevăratei pocăinţe bine-plac lui Dumnezeu -, cei mai mulţi dintre noi ne limităm la o pălăvrăgeală pe teme duhovniceşti, la o viaţă plină de compromisuri şi de regrese, la o spovedanie facută la o anumită perioadă de timp din obişnuinţă, la repezeală şi inconştient, fară acea legătură tainică de ascultare faţă de duhovnic. De aceea nu e de mirare că dumnezeiescul har este împiedicat să lucreze maimtml nostru, spre a ne preschimba din „vasele mâniei Sale, gătite spre pierire"(Romani 9,22) în „vas[e] de cinste, sfinţit[e], de bună trebuinţă stăpânului, potrivit[e] pentru tot lucrul bun"(2Timotei 2,21). Şi, dacă vreodată vom fi ridicaţi spre a ne vedea sărăcia sufletească, poate, dacă vom avea voinţă, ne vom îndrepta viaţa. Astăzi, pentru noi, credincioşii contemporani, răul este că suntem satisfacuţi de acest mod de viaţă, că ne socotim „buni creştini", cu conştiinţa liniştită, deoarece împlinim oarecare îndatoriri formale, exterioare, şi ne ferim de la faptele imorale şi necinstite văzute. Ne apropiem însă de Taina Spovedaniei fără să avem conştiinţa deplină a stării noastre împătimite, uitând că numai m cunoaşterea bolii putem avea nădejdea izbăvirii.

 

Mărturisirea păcatelor noastre se limitează la o cercetare de sine cu totul plată şi se baricadează într-un fel în încercarea de a ne îndreptăţi, trecând sub tăcere multe aşa-zise (după judecata noastră) păcate neînsemnate, „mici abateri", şi ajungând de multe ori să ascundem căderi grave. Aşa încât putem să venim ani întregi la Taina Spovedaniei şi să nu plecăm cu adevărat odihniţi, ci să rămânem înăuntrul nostru tulburaţi. Lăsând însă nemărturisite patimile noastre, tumorile păcatului îşi fac neîmpiedicate lucrarea lor omorâtoare de suflet. Patimile, în loc de a fi îmblânzite de noi, ne stăpânesc şi ne îndepărtează sufletul de haml lui Dumnezeu. Şi cât timp rămânem în lenevire, fară o conştientă luptă duhovnicească, diavolul nu ne deranjează, căci nu există pericolul de a ne pierde. Insă, atunci când ne conştientizăm starea şi punem înce-put pocăinţei, începe şi el turbat războiul împotriva noas-tră, folosindu-şi toată viclenia pentru a ne împiedica deş-teptarea din moleşeala lenei (akediei).

 

O mare piedică în calea pocăinţei şi a bunei spovedanii, în special pentru oamenii ce merg la biserică, este rătăcirea, suficienţa şi părerea de sine pentru viaţa lor „virtuoasă". Justificarea de sine este un duşman foarte periculos şi exprimă trufia, mândria interioară. Dacă adevărata pocăinţă constă în micşorarea de sine sau osândirea de sine, în recunoaşterea păcatelor şi a patimilor noastre, este evident cât de departe este justificarea de sine, ca rod şi semn al trufiei, de adevărata pocăinţă.

 

Fariseul din parabolă este tipul reprezentativ al omului care se justifică pe sine. Se laudă cu virtuţile sale, se consideră pe sine drept şi în acelaşi timp îl desconsideră pe vameş, vâzându-1 păcătos, inferior lui.

 

Cel ce se justifică pe sine îşi devine propriul judecător şi-şi oferă titlul de „drcpt", considerând că Dumnezeu este obligat să-l răsplătească. Devine şi judecător aspru al celorlalţi, judecând chiar şi cele mai nesemnificative scăderi ale lor. Nu recunoaşte slăbiciuni, nu acceptă greşeli.

 

Cu întunecarea duhovnicească pe care i-o provoacă trufia îi este cu neputinţă să-şi distingă întinarea lăuntrică. Şi de aceea nu are duhul umilit, nu poate să se căiască sincer şi în consecinţă să primească harul lui Dumnezeu. Dacă cumva are bună intenţie, poate cândva Dumnezeu să-l trezească. Dacă însă s-a împietrit din cauza trufiei, numai Dumnezeu ştie de mai are nădejde de mântuire.

 

Amânarea este, de asemenea, o vicleană uneltire a diavolului, cu care ne poate înşela uşor. Amânăm cel mai important şi mai urgent lucru al vieţii noastre, pocăinţa, pentru mai târziu, considerând că avem timp. Ignorăm faptul că doar prezentul ne apartine. De viitor nu putem fi siguri. Clipa mortii este neştiută. De aceea acum trebuie să luăm hotărârea mântuitoare. Acum să punem început mântuirii.

 

Unul din multele mijloace pe care le foloseşte diavolul pentru a ne împiedica spovedania este şi neîncrederea în discreţia (pâstrarea secretului) duhovnicului. El le insuflă multora teama că duhovnicul le va face cunoscute păca-tele. Aceasta este o înşelare, pentru că duhovnicul este le-gat cu făgăduinţe înspăimântătoare înaintea lui Dumne-zeu. Nici sub ameninţarea morţii duhovnicii nu au voie să divulge nimic din cele mărturisite înaintea lor de credincioşi. Femeile, de regulă, obişnuiesc să-şi povestească singure prietenelor sau cunoscutelor păcatele - „dar rămâne între noi!" -, iar atunci când una dintre ele le face publice, dau vina pe duhovnic.

 

Ultima şi cea mai putemică armă a diavolului, mai ales împotriva celor ce au săvârşit păcate mari, este deznădejdea. Acesta ascunde cu viclenie milostivirea lui Dumnezeu, nemăsurata Sa milă şi dragostea Sa de nespus faţă de noi şi ni-L arată ca fiind doar drept şi osânditor. Mai mult, ne şterge din memorie adevărul că patimile noastre se pot transforma în virtuţi, cu harul lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu îl dăruieşte oricui se smereşte şi se pocăieşte sincer. Deznădejdea constituie hulă împotriva lui Dumnezeu, căci este negarea dragostei Lui, a iubirii Sale de oameni şi a milei Sale. Este încă şi negarea fagăduinţelor Sale. Dacă ar fi fost cu putinţă curăţirea sufletelor noastre de patimi numai cu puterile sufletului nostru, atunci cu îndreptăţire toţi ar trebui să fim stăpâniţi de deznădejde. Acum însă, când Dumnezeu cere de la noi numai hotărârea şi străduinţa să trăim conform voii Sale, indiferent de trecut, nu trebuie să ne tulbure nici un gând de deznădejde.

 

Trebuie să spunem că un păcat deosebit de grav îl constituie faptul de a nu-1 chema pe preot la cei muribunzi, sub pretextul de a nu-i speria. Îi lăsăm astfel să trăiască groaza apariţiei diavolilor la ieşirea sufletului lor, de vreme ce pleacă nepregătiţi.

 

 

 



[1] Arhimandrit Atanasie Anastasiou, Indreptar de spovedanie

[2] Sf. Nicodim Aghioritul, Exomologhtarion (Îndrumar de mărturisire)

[3] Sf. Ioan Scărarul, Cuvântul IV, „Despre ascultare, în Scara, Filocalia vol. IX

[4] Patericul Egiptean, vezi la Avva Sisoe