Ce este Biserica şi ce folos avem mergând la Biserică?”

 

 

Biserica a fost întemeiată de Mântuitorul Hristos care a vorbit apostolilor săi despre „Biserica pe care o va întemeia nevăzut prin jertfa pe cruce”[1] : „pe această piatră îmi voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Mat 16, 18). Pe aceiaşi apostoli i-a pregătit să fie organe ale lucrării Sale Mântuitoare şi piatră de temelie a Bisericii[2] (Ef 2,20). Biserica a fost inaugurată la Cinzecime când Duhul Sfânt s-a pogorât peste apostoli, iar prin predica Sfântului Apostol Petru s-au botezat 3000 de oameni. După aceasta, apostolii, urmând învăţătura Mântuitorului, „mergând învăţaţi toate neamurile” (Mt 28, 19), au întemeiat Biserici locale, Cuvântul lui Dumnezeu urmând să cuprindă tot pământul.

 

Este nevoie a aminti că cuvântul „Biserică” are mai multe înţelesuri: „Biserica-lăcaş de comuniune şi închinare şi Biserica-comunitate de credincioşi ai lui Hristos şi impreuna cu Hristos, în biserica lăcaş.”[3]

 

Numirea de Biserică, la singular, se dă “comunităţii celor ce formează poporul lui Dumnezeu, dintre care unii locuiesc pe pământ iar alţii triumfă în cer”[4], “pentru că toţi credincioşii de toate vârstele si generaţiile care trăiesc acum, care au trăit si care se vor naşte, îi aparţin în aceeaşi măsura. Ei toţi formează un Trup, si printr-o singură rugăciune sunt uniţi într-o singură fiinţă care stă înaintea tronului Domnului Slavei.”[5]

 

Prin urmare în trupul Bisericii există două componente în comuniune una cu alta şi în acelaşi timp cu Hristos, care este cap Bisericii: Biserica luptătoare, a creştinilor care se nevoiesc pentru desăvârşirea vieţii pe pământ, şi Biserica triumfătoare, reprezentată de Drepţii şi  Sfinţii care prin strădania lor pământească au obţinut cununa mântuirii şi au „triumfat” intrând în Împărăţia Cerească. Acestora din urmă li  se adaugă şi puterile cereşti (sfinţii îngerii). Aceste două jumătăţi ale aceluiaşi întreg interacţionează una cu cealaltă, fiind într-o legătură permanentă între ele, amândouă desăvârşindu-se în Hristos.

 

Moartea pământească,  despărţirea sufletului de trup, nu rupe legăturile dintre credincioşi, nu desparte si nu separă pe cei ce trăiesc in Hristos neaşezându-i pe cei răposaţi în afara trupului Bisericii. In rugăciunile pentru cei plecaţi dintre noi  si in slujba de înmormântare ne rugam la Hristos, “Dumnezeului si Împăratului nostru cel fără de moarte”, să trimită sufletele celor răposaţi unde sfinţii se odihnesc, “in lăcaşurile drepţilor” , “in sânul lui Avraam” unde toţi drepţii se odihnesc. Si cu multa simţire, in aceste rugăciuni ne aducem aminte si chemăm ajutorul drepţilor si al Maicii Domnului, al puterilor raiului si ale sfinţilor mucenici, ca unor cereşti împreună-locuitori in Biserică.[6]

 

Dincolo de aceste definiţii, uneori greoaie, Sfinţii părinţi ai Bisericii noastre au reuşit să capteze esenţa însăşi a Sfintei Biserici într-o formulare simplă dar plină de miez: “Cred într-una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”

 

Biserica este una pentru că unul este Dumnezeu, unul este Iisus Hristos, Capul şi întemeietorul ei; una este Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită[7] „Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre; Este un Domn, o credinţă, un botez, Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi.” (Ef 4, 4-6). Unitatea Bisericii se exprimă prin unitatea credinţei membrilor ei care mărturisesc aceeaşi învăţătură şi unitatea de conducere recunoscându-se aceeaşi conducere ierarhică.

 

Biserica este sfântă pentru că sfânt este Iisus Hristos, întemeietorul şi Capul ei, şi sfânt este Duhul care sălăşuieşte în ea.; este sfântă pentru că posedă toate mijloacele de mântuire şi sfinţire a credincioşilor: Sfintele Taine; este sfântă pentru că sfânt este scopul pe care ea îl urmăreşte: sfinţirea şi mântuirea credincioşilor[8]

 

Biserica este sobornicească sau universală pentru că este deschisă tuturor, destinată să cuprindă tot pământul. Nimeni nu este exclus de la harul lui Dumnezeu. Cine are însă dreptul să intre în Biserică? Apostolii au dezbătut această problemă chiar de la început şi au admis că păgânii pot intra în Biserică fără alte condiţii decât credinţa în moartea şi învierea lui Hristos şi Botezul.[9] Sigur însă că doar intrarea în Biserică prin Botez nu ne asigură mântuirea, cum cred unele culte neoprotestante, ci de aici încolo este necesară participarea efectivă a noului creştin la viaţa Bisericii, conlucrarea activă a acestuia cu Harul Sfinţitor care se împarte în Biserică.

 

Biserica este apostolească pentru că este întemeiată de Hristos şi aşezată pe temelia apostolilor „Zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos.” (Ef 2,20. Apostolicitatea Bisericii se manifestă şi în succesiunea apostolică a ierarhiei bisericeşti, potrivit căreia harul episcopatului se transmite neîntrerupt dela Apostoli prin şirul de episcopi până în zilele noastre. Unii Sfinţi părinţi aseamănă succesiunea apostolică cu o conductă prin care curge învăţătura apostolică până la noi.

 

«»«»

 

Biserica mai este si lacasul de inchinare, <<casa Domnului>> de la grecescul <<Basiliki oikos>> cum numeau primii crestini locasul de adunare. Ea se construieste deobicei in forma de cruce sau de corabie (nava). In forma de cruce, pentru crestini, crucea este semnul biruintei, este altarul pe care s-a jertfit pentru noi Hristos. In forma de corabie, pentru ca aceasta primeste, ca oarecind corabia lui Noe, pe toti si ii poarta spre mantuire, avind cirmaci nevazut pe insusi Domnul Mantuitorul Iisus Hristos, iar vazuti pe preotii, urmasii apostolilor, iar panzele sale fiind miscate de suflarea Duhului care lucreaza in Biserica (Fapte I, 8; X, 44; XVI, 6; XV, 28).

Biserica este deci locul unde oamenii împreună cu îngerii laudă pe Dumnezeu, unde se roagă, fac metanii, sărută sfintele icoane. Nu putem fi în Biserică fără locaş de rugăciune, fără preoţie, fără jertfă liturgică, fără Sfintele Taine şi harul Duhului Sfânt care ne asigură mântuirea.[10]

 

«»«»

 

Şi dacă toate aceste explicaţii nu ar fi de ajuns să încercăm în continuare să vedem de ce totuşi venim la Biserică. Diaconul Andrey Kuraev încearcă să explice acest lucru într-un scurt eseu care se intitulează chiar aşa “De ce mergem la Biserică”[11]. Reproducem mai jos câteva fragmente din acesta:

 

„Fiecare dintre noi avem cunoscuţi, sau chiar rude care privesc venirea noastră la Bierica cu perplexitate. Pe feţele lor se poate citi o profundă lipsă de înţelegere şi uneori chiar de tulburare. Uneori aceasta se revarsă prin cuvinte ca acestea;” În regulă, înţeleg că te-ai dăruit Credinţei, fie. Dar de ce te duci la Biserică şi risipeşti  atât timp si efort făcând asta? Uită-te la mine, de exemplu şi eu cred. Dar eu cred în inima mea [a se citi suflet]. Eu îl am pe Dumnezeu în inima mea şi nu am nevoie de un ritual exterior. Ne aducem aminte, nu cu mult timp în urmă de comicul Michael Zadornov care remarca: Nu am nevoie de intermediari ca să intru în comuniune cu Dumnezeu!

 

Cum putem să explicăm comportamentul nostru acestor oameni? Ca de obicei există două căi: aceea a renunţării şi aceea a apărării. […]

 

Nu este nimic serios în poziţia şi automulţumirea criticilor noştri care afirmă că “Dumnezeu este în inimile noastre” […] Dacă cuvintele “Dumnezeu este în mine” ar fi fost rostite de Sfântul Serafim de Sarov, aceste cuvinte ar fi avut o greutate, pentru că ar fi dat mărturie adevărată rodului nevoinţei sale spirituale. Dacă un pustnic din deşert ar fi spus că s-a trudit îndelung lucrând rugăciunea interioară şi din această cauză nu a simţit nici o pierdere lipsind de la biserică, la care se duce rareori, atunci aceste cuvinte, izvorând din acele buze, ar putea fi justificate.

 

Dar când auzim aceste cuvinte de la un om de pe stradă, atunci este justificat să întrebăm: Rezultatul cărei nevoinţe spirituale este acest progres pe care l-ai obţinut? Dumnezeu este în sufletul tău spui? Atunci explică-mi şi mie cum te rogi? Cât de des spui rugăciunea lui Iisus? Ce? Tatăl Nostru? Nu-ţi aduci aminte clar?! În regulă, atunci spune-ne exact cum se face că te bucuri prezenţa Sa continuă în inima ta? Ce roade ale darului Duhului Sfânt ai descoperit în tine? Aici te ajut eu: „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia;” (Gal, 5, 22-23) Ai aceste simţiri? Nu, ele nu sunt caracteristici personale, ele sunt daruri. Un dar este ceva ceea ce nu avem, dar care prin regenerare spirituală a intrat în viaţa noastră, transmiţându-i înnoirea.  Înţelegi în vreun fel ce înseamnă această înnoire?

 

Poţi tu să deosebeşti în experienţa ta spirituală ce este „prezenţa lui Dumnezeu” şi ce este doar o manifestare normală a unor caracteristici umane: conştientizarea frumuseţii, armoniei, o sclipire de conştiinţă sau camaraderie umană? Aceasta înseamnă desigur că nu ai observat momentul în care Dumnezeu, Creatorul universului, a intrat în viaţa şi în sufletul tău? Cum să nu fi observat? Poate asta înseamnă că nu s-a întâmplat încă?

 

Poate, din nou,  nu ai reuşit să faci clar distincţie dintre credinţa în Dumnezeu şi prezenţa Însăşi  a lui Dumnezeu? Dar, aşteaptă puţin, ai o astfel de credinţă în tine? Credinţa nu este un acord pasiv de genul – „ Păi, bine, sunt de acord că trebuie să fie Ceva” Credinţa  este o râvnă către ceva care ne pare adevărat, către ceva pe care sufletul s-a hotărât să iubească. Credinţa nu este o doar o acceptare pasivă a unei autorităţi îndepărtate sau a unui şir de argumente; credinţa este o sete activă – „Doresc ceea ce am nevoie, care trebuie să fie aşa”

 

Este imposibil să iubim, fără să ne arătăm dragostea, fără să facem nici un pas către persoana iubită. De asemenea este imposibil să credem şi să nu ne manifestăm credinţa în activităţile noastre exterioare. Trandafirul pe care cineva îl dă cuiva drag este în el însuşi ceva de care ea nu are nevoie. Floarea nu îi este dragă pentru extraordinara ei frumuseţe, ci pentru că a primit o oarecare strălucire datorită dragostei celui care i-a oferit-o. O floare cumpărată stă în camera cuiva într-un mod diferit de o floare care ne-a fost dăruită.

 

Acum, tu care afirmi că „Dumnezeu este în inima ta”, ce ai făcut ca să îşi cureţi inima pentru a primi minunata sa prezenţă? Cum I te adresezi Lui şi cum îl chemi pe El? Cum îl păstrezi înăuntru? Cum te-a schimbat acceptarea Lui? Îl iubeşti tu pe Acela pe Care L-ai întâlnit? Şi ce faci de dragul acestei iubiri? Dacă aceste întrebări te aruncă în tăcere sălbatică, cum te consideri atunci deasupra tuturor încât locuieşti cu Dumnezeu? Pururi stând nemişcat nu te uiţi unde mergi, sau nici macar nu-ţi dai seama că te clatini.

 

Cineva poate pune asemenea întrebări acelor oameni care îşi scuză lenea printr-o „spiritualitate” imaginară .

 

Totuşi este important pentru noi să aflăm de ce mergem la Biserică. Să ascultăm predica? Dar în aceste zile putem să o ascultăm şi la radio. Să ne rugăm? Dar ne putem ruga oricând şi oriunde. Ba mai mult, este chiar sfatul Apostolului: “ Neîncetat vă rugaţi!” Atunci să facem o donaţie? Dar în zilele noastre se pot face donaţii chiar şi pe stradă? Să aflăm ce s-a anunţat? Dar putem afla asta de la o cunoştiinţă. Să aprindem o lumânare? Dar putem să aprindem una în faţa icoanelor acasă. Atunci de ce mergem la Biserică?

 

Mai mult, unii oameni spun că dacă vor să se roage, se duc într-o pădure, sau la un izvor, sau pe malul mării, şi acolo, într-o „Biserică ridicată de Dumnezeu” este mei uşor să-L realizăm pe Creator şi să-i ridicăm slavă. De ce spun aceştia, trebuie să părăsim templul nemărginit al creaţiei şi să ne aflăm între pereţii strâmţi ai unei biserici făcută de om?

 

Aşa cum păgânii vorbesc de sacrificiile pe care oamenii trebuie să le aducă zeilor lor, aşa şi Evanghelia ne spune ce sacrificii trebuie să-i oferim lui Dumnezeu [...] Singurul mod în care putem mări puterea necuprinsă a lui Dumnezeu este să-i oferim libera noastră voinţă. Din acest motiv „jertfa lui Dumnezeu, este duhul umilit” (Ps. 50,17). Şi acest sacrificiu îl putem oferi oriunde.

 

Deci ca un creştin să ofere jertfă lui Dumnezeu, nu este necesar să fie în Biserică . Dar religia nu este interesată numai de ceea ce dăm. Mi important este ceea ce primim. Nu este important de ce îl căutăm pe Dumnezeu. Mai important este de ce ne caută El pe noi.

 

Motivul pentru care venim la biserică şi ne întoarcem spre Dumnezeu cu cererile noastre este cunoscut îndeajuns. Noi ne îndreptăm spre Dumnezeu închipuindu-ni-L ca pe un generator de ajutoare umanitare :” Dă-ne Doamne, mai multă sănătate, mai mare succes şi o mărire de salariu” Prea des îl căutăm pe Dumnezeudupă cuvântul episcopului Dimitrie de Rostov, „ nu de dragul lui Iisus, ci pentru o coajă de pâine” Dar totuşi de ce ne caută Dumnezeu pe noi? Sau oare vrea să ne dea ceva?

 

De ce Cuvântul lui ne invită: ”Veniţi la mine cei împovăraţi şi obosiţi” (Mt 11, 28) ? Invitaţia nu are o finalitate de genul „ şi o să-Mi dai asta şi asta...” Mai degrabă invitaţia Sa se termină cu o altă făgăduinţă; ne arată ceea ce Dumnezeu le dă celor ce răspund chemării Sale:”şi vă voi odihni pe voi... şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre”

 

Deci, Dumnezeu ne cheamă la El ca să ne dea ceva. Învăţătură  - „învăţaţi-vă de la Mine” ” (Mt 11, 29) Duh - „primiţi Duhul Meu” Iubire, pace, bucurie  - „rămâneţi în dragostea Mea”, „Pacea me vă dau vouă”, „Ca bucuria Mea să rămână întru voi” Dar Hristos ne dă ceva mai multpe care mintea nu poate cuprinde.

 

„Locuiţi întru mine şi Eu întru voi...Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, care se varsă pentru voi...” Dumnezeu încredinţează întreaga Sa fiinţă oamenilor; întreaga Sa Dumnezeire şi întreaga Sa omenire.

 

În medicina contemporană există o oarecare procedură prin care pacientului i se face o transfuzie cu propriul sânge. Sângele este luat din trupul său, este curăţat de anumite componente toxice, şi este îmbogăţit cu alte componente, pe care organismul bolnav nu le mai poate produce în cantităţi necesare. Acest sânge purificat şi îmbogăţit este reintrodus în corpul pacientului. Ceva asemănător se întâmplă în relaţia noastră cu Hristos. Dumnezeu devine om. El îşi ia asupra Sa natura noastră, care era căzută în păcat, şi în El o vindecă şi o umple cu Dumnezeirea, Eternitatea şi Imortalitatea Sa; şi trupul Său, trecut deja de-acum prin moarte şi înviere, se întoarce la noi. Sângele Său omenesc înviat de energiile Divine, ni-L toarnă în noi, ca să purtăm sămânţa Învierii şi să fim părtaşi la Nemurire.

 

Astfel venim la Biserică ca să primi ceva in ea. Biserica este doar pereţi; dar pereţi construiţi în jurul Tainei Sfintei Împărtăşanii.. În aceasta constă Taina; că o mână se întinde către oameni cu daruri. De aceea o vizită la biserică nu este o obligaţie apăsătoare, ci un privilegiu minunat. Nouă ni se dă dreptul să participăm la Cina cea de Taină. Nouă ni se dă  posibilitatea să contactăm o Energie pe care nici o centrală din lume nu o poate produce.

 

Dumnezeu s-a gândit la noi şi ne-a găsit. Noi nu trebuie decât să mergem în acel loc, în care, mai aproape ca oriunde, Dumnezeu se apropie de oameni, în acel loc în care într-un mod nemaivăzut El se împarte oamenilor prin daruri. Dacă Hristos ne oferă Potirul cu Sfânta Împărtăşanie prin Uşile Împărăteşti, este frumos din partea noastră să strâmbăm din nas afirmând „ Eu îl am pe Dumnezeu în inimă”?

 

Ar fi frumos dinpartea noastră, că, dacă primi un mesaj să ne întâlnim cu vineva în Piaţa Puşkin, noi să ne plimbăm pe Strada Lev Tolstoi în timpul stabilit pentru întâlnire? Şi dacă astfel întâlnirea a fost ratată, cine ar fi vinovat? Păi, în mod clar, nu eu, ci Puşkin!!”

 

Aşadar iubiţi fraţi, Biserica, locaşul de inchinare, este locul sacru de care ne leaga atatea lucrari sfinte din viata noastra. Aici ne-am botezat, ne-am miruit, ne-am cununat, am primit Taina Spovedaniei, ne-am cuminecat, am primit Sfantul Maslu, ne-am hirotonit. Tot aici ne-am rugat pentru cei in suferinta, pentru cei dragi ai nostri, pentru cei care au raposat, pentru " pacea a toata lumea ", pentru " bunastarea sfintelor lui Dumnezeu biserici ". Deci, putem zice si noi cu Psalmistul : " Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis mie : " In casa Domnului vom merge " ( Ps 121, 1 ).

 

 

Rugăciunea Sfântului Simeon Metafrastul

Cel ce de bunăvoie mi-ai dat mie spre hrană Trupul Tău, foc fiind, care arde pe cei nevrednici, să nu mă arzi pe mine, Făcătorul meu, ci mai vârtos intră în alcătuirea mădularelor mele şi întru toate încheieturile, în rărunchi şi în inimă şi arde spinii tuturor păcatelor mele; curăţeşte-mi sufletul; sfinţeşte-mi gândurile şi oasele; numărul deplin al celor cinci simţuri îl luminează; peste tot mă pătrunde cu frica Ta; pururea mă acoperă şi mă apără şi mă păzeşte de tot lucrul şi cuvântul pierzător de suflet; curăţeşte-mă, spală-mă şi mă îndreptează; înţelepţeşte-mă şi mă luminează; arată-mă locaş numai al Duhului Tău şi să nu mai fiu sălaş păcatului, ci Ţie casă, prin primirea Împărtăşaniei. Ca de foc să fugă de mine tot lucrul rău, toată patima. Rugători aduc pentru mine pe toţi sfinţii, pe mai-marii cetelor celor fără de trup, pe Înaintemergătorul Tău, pe înţelepţii Apostoli şi cu aceştia şi pe Preacinstita şi Preacurata Maica Ta, ale căror rugăciuni primeşte-le, Milostive Hristoase al meu, şi pe mine, slujitorul Tău, fiu al luminii mă fă; că Tu însuţi eşti, Bunule, sfinţirea şi luminarea sufletelor noastre şi Ţie, după cuviinţă, ca unui Dumnezeu şi Stăpân, toţi slavă Îţi înălţăm în toate zilele. Amin.

 

 

 

 



[1] Pr. Prof. Dr. I. Todoran, Pr. Prof. Dr. I. Zăgrean Dogmatica Ortodoxă

[2] Ibidem

[3] Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Ce este Biserica după învăţătura ortodoxă?,  "Indrumator pastoral", Arhiepiscopia Bucurestilor, 1981, pag. 43-58.

[4] Pr. Prof. Dr. I. Todoran, Pr. Prof. Dr. I. Zăgrean, Op. cit.

[5] Georges Florovsky Din Creation and Redemption, Vol. III of the Collected Works of (Belmont, MA: Nordland Publishing Co.), 1976, pp. 201.208.

[6] Georges Florovsky, Op.Cit.

[7] Pr. Prof. Dr. I. Todoran, Pr. Prof. Dr. I. Zăgrean, Op. cit.

[8] Ibidem

[9] Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă

[10] Arhim Ioanichie Bălan, Călăuză ortodoxă în Biserică

[11] Dc. Andrey Kuraev, Why we go to Church, From The Shepherd, Vol XX, No. 10 (June, 2000), pp. 2-8. Translated from "VOSKRESENIE,