Cine este Dumnezeu?

 

 

„Cunoaşterea celor create este una, iar cunoaşterea adevărului dumnezeiesc este alta.

Cea de-a doua o întrece pe prima aşa cum strălucirea soarelui o întrece pe cea a lunii”

 Sfântul Marcu Ascetul

 

 

Înainte de a răspunde întrebării Cine este Dumnezeu, trebuie mai întâi să  înţelegem de ce este necesară cunoaşterea lui Dumnezeu.

Este ştiut de bună seamă că pentru a intra în comuniune cu cineva, sau in legatura cu ceva, se impune cunoaşterea lui. Din acest punct de vedere, dacă dorim să ne apropiem de Dumnezeu, să intrăm în comuniune cu El spre a ne desăvârşi viaţa duhovnicească, trebuie să-l cunoaştem pe Dumnezeu. Trebuie să ştim dacă este un părinte, sau un stapân despotic; dacă ne putem apropia de El şi în ce formă; dacă este milostiv, îndurător, iertător sau numai drept si necruţător; dacă ne putem apropia de El cu iubire, sau cu teamă distrugătoare de suflet?! ... Apoi, cum îi putem noi cunoaşte voia Lui, ce atitudine are El faţă de lume, de existenţă; sau şi mai mult: cine este El?! ...[1] Dumnezeu însuşi ne îndeamnă să-l cunoaştem şi să-i venim în întâmpinare spre moştenirea vieţii veşnice: "Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat... " (Ioan XVII, 3).

Dar cum îl putem noi cunoaşte pe Dumnezeu căci în Sfânta Scriptură stă scris "Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodată, Fiul Unul-Născut Care este în sânurile Tatălui Acela L-a făcut cunoscut" (Ioan I, 18). Sfinţii Părinţi tâlcuiesc acest cuvânt spunând că nimeni n-a cunoscut vreodată pe Dumnezeu, decat numai acela caruia El i s-a descoperit. Nimeni, nu numai dintre oameni, dar nici dintre puterile suprapământesti, deci chiar dintre Heruvimi si Serafimi.

Cu toate acestea Dumnezeu nu ne-a lăsat în completă neştiinţă deoarece cunoştiinţa existenţei lui Dumnezeu este însămânţată de El in chip firesc în toţi oamenii. Pe lângă aceasta însăşi creaţia, conservarea şi guvernarea acesteia vestesc măreţia firii dumnezeieşti „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire” (Romani; I, 20).[2]

Dumnezeu s-a facut apoi cunoscut atât cat ne este cu putinţă să-L înţelegem, mai întâi prin lege şi prin profeţi iar în urmă prin Fiul Lui, Unul-Născut, Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Sfântul Ioan Damaschin ne învaţă Dumnezeirea este necuprinsă de minte. Nu trebuie să căutam şi să ne interesam de cele ce nu s-au predat de sfinţii profeţi apostoli şi evanghelişti...Dumnezeu, cunoscând toate şi îngrijindu-se dinainte de folosul fiecăruia, a trecut sub tăcere ceea ce n-am fi putut să purtăm, descoperindu-ne spre cunoaştere numai ceea ce este de folos. Pe acestea deci să le iubim şi întru acestea să rămânem, ne-mutând hotarele veşnice şi ne-depăşind dumnezeiasca Predanie"

Dumnezeu se arată deci oamenilor, atât cât binevoieşte El să ni se descopere,  prin ceea ce se cheamă Revelaţie dumnezeiască.

 

Revelaţia Dumnezeiască

 

Aşa cum spuneam mai devreme Dumnezeu poate fi descoperit de noi în primul rând prin creaţia Sa. "Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria" (Psalmul XVIII, 1); nu cred că există om pe faţa pământului care să nu fi privit o floare sau un răsărit de soare şi care să nu se fi gândit că numai un Creator minunat ar fi putut zidi o asemenea perfecţiune. Pentru un credincios întreaga natură este o carte deschisă în care se poate citi despre atotputernicia, bunătatea, dreptatea, iubirea, frumuseţea, atotştiinţa Creatorului. Pentru credincios totul are o origine  şi un rost, nimic nu este intâmplător. Aceasta este revelaţia naturală.[3]

După căderea în păcat însă, mintea omului a fost întunecată de vălul păcatului, omul nemaiputând să strabată cu simţurile dincolo de cele ale firii. De aceea pentru a-L cunoaşte aşa cum este El, Dumnezeu a ales să se descopere şi pe cale supranaturală, comunicand direct voia Sa unor oameni aleşi. Dacă prima descoperire am numit-o naturală, pe aceasta o numim supranaturală, fiindcă este facută de Dumnezeu în mod direct şi fiindca omul, neputând ajunge singur la cunoaşterea ei, o primeşte prin mijloacele lui Dumnezeu mai presus de fire.

Sfântul Apostol Pavel spune  “Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci,  în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, (Evrei I, 1-2).

Revelaţia dumnezeiasca s-a desfăşurat în timp şi cuprinde trei perioade mari. Prima perioadă este înainte de căderea omului în păcat, când Dumnezeu se descoperă omului, comunica cu el in mod direct, "faţă catre fata". A doua perioadă este după căderea omului în păcat până la venirea Mântuitorului. Dumnezeu se descoperă prin Lege şi prooroci. Legea comunică voia lui Dumnezeu, îl ţine pe om in apropierea Sa şi îl pregăteşte pentru primirea unui Izbăvitor. Prin profeţi Dumnezeu descoperă chiar şi timpul când va veni Mântuitorul. Partea a treia este descoperirea Fiului lui Dumnezeu întrupat. Ea este o descoperire dumnezeiască deplină şi directă, fiindcă Fiul este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Ca Dumnezeu ne descoperă adevărul deplin despre Sfânta Treime şi a modului de a intra în comuniune cu Ea, iar ca Om, ne comunică acest adevar sub o formă în care toţi îl pot primi şi înţelege. De aceea spunem că Revelaţia Fiului lui Dumnezeu este desăvârşită.1

 

Înţelegând aşadar căile care duc la cunoaşterea lui Dumnezeu să vedem ce aflăm din urmarea lor.

 

Dumnezeu întreit în persoane dar unic în fiinţă

 

După învăţătura bisericii noastre dreptmăritoare,  Dumnezeu este duh, adică este netrupesc; este nevăzut, necuprins de făptura şi de mintea omenească; la El nu este mutare sau schimbare, căci este desăvîrşit şi veşnic; este atotputernic, atoateştiutor, este pretutindenea.3

Dumnezeu este Unul după fiinţa Lui şi întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh. Aceste trei Persoane alcătuiesc Sfânta Treime, taina de nepătruns de mintea omenească şi împărtăşită nouă prin Descoperire dumnezeiască sau Revelaţie. Nu vom intra în teologia înaltă a Sfintei Treimi căci s-au scris tratate întregi pe această temă, dar trebuie să amintim că Cele trei Persoane divine sînt de o fiinţă, egale şi veşnice. Tatăl este Dumnezeu adevărat, Fiul este Dumnezeu adevărat şi Duhul Sfînt este Dumnezeu adevărat; dar avînd aceeaşi fiinţă, nu sînt trei dumnezei ci Unul singur. Tatăl se deosebeşte de celelalte Persoane, întrucît El este Cel ce naşte din veci pe Fiul şi purcede pe Sfîntul Duh; Fiul, întrucît El este Cel ce S-a născut din Tatăl; iar Sfîntul Duh, întrucât este Cel ce purcede de la Tatăl.3

În acelaşi timp, cele trei Persoane sunt unite şi se întrepătrund reciproc, locuind Una în Alta, în chip neamestecat, prin fiinţa cea una: Tatăl este în Fiul şi în Sfîntul Duh, Fiul în Tatăl şi în Sfîntul Duh, şi Sfîntul Duh în Tatăl şi în Fiul. Acest adevăr ni l-a descoperit Dumnezeu însuşi, Care nu poate fi asemănat cu nimic din ceea ce este creat.3

Mulţi cugetători şi scriitori creştini au folosit asemănări din lumea înconjurătoare pentru a mijloci prin ele, înţelegerea Tainei Sfintei Treimi. (vezi minunea Sfântului Spiridon). Dar nici una din acestea nu poate lămuri o asemenea taină. Mintea nu s-ar fi putut înălţa nici pînă a afla că în Dumnezeu sunt trei Persoane, dacă aceasta nu ni s-ar fi descoperit de Mîntuitorul Iisus Hristos.3

Aşadar, învăţătura despre Sfînta Treime, întrecând înţelegerea omenească şi sprijinindu-se numai pe autoritatea Descoperirii sau Revelaţiei dumnezeieşti, cuprinsă în Sfînta Scriptură şi Sfînta Tradiţie, noi ne-o însuşim numai prin credinţă.3

 

Dumnezeu Creatorul

 

Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute”

 

Articolul 1 din Simbolul Credinţei arată că Dumnezeu-Tatăl este creatorul şi proniatorul lumii.

Lumea înseamnă cerul şi pămîntul şi tot ce este în ele, afară de Dumnezeu. Ea este văzută şi nevăzută. Cea văzută este tot ceea ce se poate cunoaşte cu simţurile omeneşti, iar cea nevăzută sînt îngerii, buni şi răi (Col. I, 16).

Dumnezeu a făcut din nimic,  atât lumea nevăzută cât şi lumea văzută, numai cu cuvântul şi voinţa Sa atotputernică zicînd : «Să fie !». Biserica învaţă, pe baza Sfintei Scripturi, că Dumnezeu a creat lumea în şase zile, adica treptat şi într-o anume ordine, încheind-o cu crearea omului (Fac. I, 1-31), perechea părinţilor neamului omenesc: Adam şi Eva. Dar creînd lumea, Dumnezeu n-a lăsat-o în părăsire ci ne poartă de grijă pururea; toate câte sunt, toate fapturile sunt ţinute şi crescute după planul Său, dupa voia Sa. Purtîndu-le de grijă după întelepciunea Sa cea mare toate le ocroteşte şi le conduce spre fericirea şi desavirşirea lor. El este Tatăl Atotţiitorul. Această neîntreruptă grijă părintească a Iui Dumnezeu fată de lume se numeşte Providenţă  sau Pronie dumnezeiască. Sfîntul loan Gură de Aurs scrie despre pronie: Dumnezeu nu numai că a adus la lumina zidirea, dar după ce a adus-o o îngrijeşte. De zici arhangheli, de zici puterile cele de sus, de zici toate cele văzute şi nevăzute, toate acestea se bucură de Pronia Lui. Fără   această lucrare, toate se duc, se scurg şi pier”.3  

Creaţia se încheie Cu facerea omului, plăsmuit în chip deosebit de către Dumnezeu, Care a zis : „Să facem pe om după chipul şi asemănarea Noastră, ca să stăpânească tot pământul. Si a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său ba chiar si femeie i-a făcut. Si Dumnezeu i-a binecuvîntat, zicind : Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l stăpîniţi... (Fac. I, 26—28).3

Fiind creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, omul este cea mai de seamă creatură a Sa, fiind constituit din două elemente : trup şi suflet. Trupul omenesc l-a făcut Dumnezeu «din pământ», cu totul altfel decît pe celelalte creaturi. Căci pe cînd despre acestea Sfînta Scriptură spune : «Şi a zis Dumnezeu să se facă», despre om zice : „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie» (Facere II, 7)”.3

Aşadar, trupul omului l-a făcut Dumnezeu din pământ, iar sufletul l-a creat prin suflare dumnezeiască. Prin trup, care este luat din pămînt şi are ceva comun cu toate vieţuitoarele, omul este legat de pămînt şi de tot ceea ce aparţine lumii acesteia. Prin suflet însă, care provine prin creaţie direct de la Dumnezeu, omul stă în legătură cu Dumnezeu şi cu lumea spirituală.3

Astfel, omul creat «după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu» se găsea la început într-o stare de curăţie şi nerăutate, în pace deplină cu cele din jurul său, cu sine însuşi şi cu Părintele Ceresc. El nu era întru totul desăvîrşit, dar prin continuă strădanie şi cu ajutorul harului dumnezeiesc putea să ajungă asemenea lui Dumnezeu, găsindu-se deci la începutul drumului spre asemănarea cu Făcătorul său.3

Fericirea din rai a celor dintâi oameni a ţinut cât timp ei au păstrat nevinovăţia stând în ascultare şi dragoste deplină faţă de Dumnezeu şi păzind porunca Lui. Lăsîndu-se însă amăgiţi de Satana, ei au călcat porunca Lui Dumnezeu şi, prin neascultare, au căzut în păcat. Aşa a intrat răul în lume.3

Pedeapsa cea mai mare a păcatului primilor oameni a fost moartea (Rom. VI, 23). De aceea, la moarte, trupul se întoarce în pămînt, din care a fost luat, iar sufletul nemuritor trece în lumea nevăzută. Şi celelalte urmări ale păcatului au fost grele: primii oameni au pierdut harul dumnezeiesc, s-au îndepărtat şi s-au înstrainat de Dumnezeu şi au fost alungaţi din rai. Chipul lui Dumnezeu în ei a slăbit, fără însă a pieri cu totul; schimbarea adusă de păcat, s-a arătat în întunecarea minţii, în stricarea inimii şi în slăbirea voinţei. De asemenea, omul a pierdut sfinţenia, curăţia,  liniştea trupului şi putinţa de a nu muri. Desparţiţi de cele veşnice şi alunecând spre piericiune, oamenii au cazut pradă plăcerilor de tot felul. lar viaţa însoţită de trudă, de dureri şi de necazuri de tot felul. Iubirea faţă de Dumnezeu a fost înlocuită de om cu lubirea faţa de aproape: prin păcatul lui Adam s-a stricat întreaga fire, Omenirea depărtându-se tot mai mult de cunoaşterea lui Dumnezeu.3

Ca un Creator căruia îi pasă de lucrul mâinilor Sale, în nemărginita Sa bunătate, Dumnezeu nu l-a părăsit însă pe om, nici după căderea lui în păcat, nu 1-a dat pierzării, omul fiind făptura Sa cea mai aleasă. Chiar la alungarea lor din rai, Dumnezeu le-a făgăduit strămoşilor noştri un Mântuitor (Facerea III, 15), Care va zdrobi puterea răului şi va împăca pe oameni cu Dumnezeu. Acest Mântuitor este Domnul nostru Iisus Hristos.3

De la căderea omului în păcatul neascultării şi pînă la venirea Mîntuitorului Iisus Hristos, Dumnezeu a lăsat să  treacă multă vreme, în care oamenii au cunoscut amărăciunea  consecinţelor păcatului, prin starea rea în care au ajuns ; dar au putut păstra şi nădejdea că se pot mântui cu ajutorul lui Dumnezeu. În bunătatea Sa, Dumnezeu S-a îngrijit de oameni, i-a îndrumat şi i-a pregătit pentru primirea Mântuitorului, prin Legea Veche, prin prooroci şi prin alte mijloace, ca la venire să-L poată recunoaşte şi să poată urma Lui, întru curăţirea vieţii şi nădejdea mântuirii.3

 

Dumnezeu Mântuitorul

 

Domnul nostru Iisus Hristos este Fiul lul Dumnezeu, Care la plinirea vremii S-a făcut om ca noi, asemenea nouă întru toate, în afară de păcat. El este Dumnezeu adevărat şi om adevărat. El a venit în lume ca să ne mîntuiască. Acest lucru îl arată sfîntul Atanasie cel. Mare, astfel: „Findu-I milă de neamul nostru şi înduioşindu-Se de slăbiciunea noastră şi mişcat de stricăciunea noastră şi nesuferind stricăciunea morţii asupra noastră, ca să nu piară ce a făcut, Dumnezeu a hotărît mîntuirea noastră potrivit înţelepciunii şi dragostei Sale nesfîrşite. El a socotit astfel că nu e potrivit să mîntuiască pe oameni de departe, nici chiar prin mijlocirea îngerilor, ci trimiţînd în lume pe însuşi Fiul Său, Care S-a făcut şi  om ca noi toţi, afarâ de păcatul strămoşesc şi de orice alt păcat. Aşadar, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om ca să ne mîntuiască pe noi toţi, împăcându-ne cu Dumnezeu şi înnoind firea noastră cea stricată de păcatul strămoşesc. El a luat firea cea omeneascâ şi, fiind în acelaşi timp Dumnezeu. adevărat şi om adevărat”.3

Iată deci cât iubeşte Dumnezeu lumea, Dumnezeu este însăşi esenţa iubirii! Ce iubire mai mare putea arăta Dumnezeu decât a-l trimite pe Fiul Său preaiubit să se nască umil într-o peşteră, să crească neştiut de nimeni în casa unui dulgher, să propovădiuască Cuvântul în mijlocul fariseilor şi saducheilor, să fie batjocorit şi răstignit pe cruce pentru a spăla păcatele noastre cele fără de număr prin moartea, învierea şi înălţarea Sa la ceruri. De aceea părintele Arsenie Boca, în cartea sa „Cărarea Împărăţiei”, afirmă că Dumnezeu îl iubeşte pe cel mai mare păcătos mai mult decât îl iubeşte cel mai mare sfânt pe Dumnezeu[4]. Iată iubirea de oameni a Creatorului nostru faţă de om, coroana creaţiei sale care de multe ori l-a înşelat, vândut, ba chiar răstignit.

"Dumnezeu este iubire", iar iubirea nu poate rămâne izolata. Dumnezeu l-a creat pe om pentru a comunica cu El şi astfel să intre în comuniune cu El. Şi ca dovadă că nu l-a părăsit pe om este că şi atunci când omul căzând în păcat, a devenit "fiu al mâniei lui Dumnezeu", totuşi Dumnezeu nu încetează să-l iubească, nu renunţă la planul iubirii Sale care L-a determinat sa-l aduca la existenta, sa insufle in fiinta lui suflarea Sa divină.

Cea mai înaltă şi mai cuprinzătoare cunoaştere a lui Dumnezeu este cea prin adevarata credinţă încalzită de iubire, coroana virtuţilor (I Cor. 13, 13). Căci " Dumnezeu este iubire (I Ioan, 4, 16) şi, aceasta fiind, El coboară în lume, pe care o iubeşte (Ioan, 3, 16), iar " noi iubim pe Dumnezeu, pentru că El ne-a iubit cel dintâi " (I Ioan, 3, 16) şi, iubindu-L, ne ridicăm la El, fiindcă " iubirea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte pe Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte nu cunoaşte pe Dumnezeu" ( I Ioan, 4, 7-8), însă " cel ce ramâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el " (I Ioan 4, 16).1

Din această iubire, Dumnezeu se descoperă în cele din urmă prin Fiul. Se face cunoscut in mod direct, comunică "faţă către faţă", atrăgând pe oameni, pe fiii iubirii Sale în comuniune cu El. Dacă Dumnezeu ni se descoperă în Vechiul Testament ca un Stăpân direct, in Noul Testament, prin Fiul întrupat noi îl cunoaştem ca pe un Parinte bun şi iubitor. Această deosebire este determinată de faptul că cei din Vechiul Testament se aflau sub robia păcatului care departează pe Dumnezeu, pe cand prin Descoperirea Noului Legamânt oamenii se află sub razele binefăcătoare ale milostivirii lui Dumnezeu, ale sfinţeniei şi iertarii acordate de Fiul lui Dumnezeu întrupat şi înviat.1

 

Dumnezeu Sfinţitorul

 

Ce se întâmplă după Înviere? După Înălţarea la ceruri a Mântuitorului? Oare Dumnezeu ne lasă să ne descurcăm singuri? Nicidecum, ci Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, care de la Tatăl purcede a fost adus în lume de Fiul ca să desăvârşească lucrarea Sa de mântuire a neamului omenesc. Într-una din rugăciunile cele mai vechi ale Bisericii Sfântul Duh este descris aşa „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, care pretutindenea eşti, şi toate le-mplineşti, Vistieria Bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te salaşluieşte întru noi, şi ne curăţeşte de toată spurcăciunea, şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre”.

Duhul Sfânt este acela care s-a coborât peste proorocii Vechiului Testament. Tot el este acela care după venirea Lui Hristos este puterea sfinţitoare, de viaţă făcătoare şi unificatoare în Biserică. El este „Duhul Lui Hristos” şi prin El Hristos este prezent în Biserică până în veacul veacurilor.[5]

 

Teologia practică

 

Şi noi astăzi cu o săptămână înainte de Sfânta Înviere cu toţii dorim să-l cunoaştem pe Dumnezeu, cu toţii dorim să ne apropiem de Creatorul nostru, de Tatăl nostru cel ceresc. Cu toţii dorim să fim teologi, adică “cunoscători de Dumnezeu”. Această dorinţă arde în fiecare dintre noi, pentru că sufletul nostru, această fărâmă de Dumnezeire, tinde necontenit spre Dumnezeu. "În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor aşa Te doreste sufletul meu pe Tine, Dumnezeule" (Psalmul XLI, 1).

 

Dar cum putem în mod practic să ajungem la această mult dorită cunoaştere?

 

Prin glasul Fiului Cel Iubit Dumnezeu ne lasă învăţătură şi asupra acestui lucru: "Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Mat. 5, 8).  Iată răspunsul! Interpretând acest cuvânt, Prea Sfinţitul Episcop Kallistos Ware spune: “Pentru că teologia este o vedere a lui Dumnezeu doar cel curat cu inima poate să-L vadă pe Dumnezeu. Nu există o teologie autentică fără curăţire (katharsis). Deşi teologia rămâne întotdeauna un har de la Dumnezeu, acest dar liber reclamă, din partea omului o împreună-lucrare totală, o synergeia voită: "Căci noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem" (I Cor. 3, 9)...Cooperarea omului nu este altceva decât convertirea noastră, deschiderea inimilor noastre iubirii lui Dumnezeu, transfigurarea totală a vieţii noastre prin Duhul Sfânt care îşi face sălaş în noi. Teologia este un bios, un "mod de viaţă", care înglobează totul. O teologie, pentru a fi autentică, presupune o angajare personală întru sfinţenie; singurii adevărati teologi sunt sfinţii.”[6]

Curăţirea mai reclamă de la noi askesis, un efort neobosit de asceză în sensul cel mai larg al termenului, după cuvântul sfântului Grigorie Teologul: "Vrei să devii un teolog?... Împlineşte poruncile... Acţiunea este fundamentul contemplaţiei". Pentru a face teologie, spune sfântul Grigorie de Nyssa, viaţa noastră trebuie săcorespundă cu credinţa noastră 6

Dar, mai presus de toate, nu există progres pe calea cunoaşterii lui Dumnezeu fără rugăciune. Rugăciunea şi teologia sunt intim legate... "Teolog este cel care se roagă" – această frază a Sfântului Evagrie Ponticul ar trebui să-i facă pe creştini să renunţe a zice, cum o fac adesea, că "eu nu sunt teolog"; căci asta e în realitate echivalent cu a zice: "Eu nu mă rog şi nici nu am în mod deosebit dorinţa de a mă ruga". A face teologie, în sensul în care Părinţii întelegeau această expresie, nu înseamnă altceva decât a mări pe Dumnezeu prin laude si rugăciune, devenind noi înşine un imn viu de laudă lui Dumnezeu.6

 

 

Să ne rugăm aşadar bunului Dumnezeu, Tatălui Atotţiitorul, Fiului Mântuitorul şi Duhului Sfânt De Viaţă Făcătorul, să se facă voia Sa în noi, să ne întărească în urmarea poruncilor Sale ca să redescoperim chipul Său în noi, aşa cum a fost plăsmuit dintru începuturi. Amin!

 

 

 

Rugaciunea ultimilor stareţi de la Mănăstirea Optina

 

Doamne, daruieşte-mi să primesc cu linişte sufletească tot ce-mi va aduce ziua de azi. Învredniceşte-mă să mă dau întru totul Sfintei Voiei Tale. În tot ceasul astăzi, povăţuieşte-mă şi în toate mă sprijineşte.

 

Oricare vor fi veştile pe care le voi primi în timpul zilei, învată-mă să le primesc cu sufletul liniştit şi întărit în credinţa că peste toate este Sfânta Voia Ta.

 

În toate faptele şi cuvintele mele,Tu călăuzeste-mi simţirile. În toate întâmplările neaşteptate, nu mă lăsa să uit că totul vine de la Tine. Invaţă-mă să fiu deschis şi întelept cu fiecare din mădularele familiei mele duhovniceşti, pe nimenea amărând, pe nimenea întristând.

 

Doamne, dă-mi putere să port osteneala zilei de astăzi şi toate intâmplările din vremea ei. Călăuzeşte-mi voia şi învaţă-mă să mă rog, să nădăjduiesc, să cred, să iubesc, să rabd şi să iert.

 

 

 

 



[1] Despre revelatia dumnezeiasca, Pr. Prof. Sorin Cosma, "Mitropolia Olteniei", nr. 6/1986, pag. 75-80.

[2] Dogmatica, Sfântul Ioan Damaschin

[3] Carte de învăţătură creştină ortodoxă, PS Vasile Episcopul Oradiei, Pr. Prof, Dumitru Călugăr, Preot Prof. P. Deheleanu, Pr. Prof. Dumitru Radu

[4] Cărarea Împărăţiei, Părintele Arsenie Boca

 

[5] Dogmatica Ortodoxă, Pr. Prof. Dr. I. Todoran, Pr. Prof. Dr. I. Zăgrean

 

[6] Formarea teologică în Scripturi şi la Sfinţii Părinţi,  Episcop Kallistos (Ware) - Traducere de Pr. Iulian Nistea, după SOP 193, decembrie 1994