Postul o treaptă spre cer

 

Şi a poruncit Domnul Dumnezeu lui Adam, zicând: din tot pomul care este în Rai cu mâncare mănânci, iară din pomul cunoştiinţei binelui şi al răului nu mâncaţi dintr-însul; căci ori în ce zi veţi mânca din el, cu moarte veţi muri (Fac. 2, 16-17)

 

Iubiti Fraţi,

 

Ne mai desparte puţină vreme de postul Sfinţilor Apostoli sau al Sîmpietrului cum mai este cunoscut în popor. Biserica a rânduit acest post ca o perioadă pregătitoare înaintea pranznicului de pe 29 iunie în care îi vom cinsti pe Sfântul Petru, „verhovnicul Apostolilor”, Sfântul Pavel, „Apostolul neamurilor”, alături de ceilalţi apostoli ai Mântuitorului.

 

Şi pentru că, după învăţătura Sf. Ignatie Briancianinov, „este un lucru mântuitor pentru suflet ca nu doar să ne împovărăm trupurile cu post, ci şi să stăm de vorbă despre post”[1], am să încerc în acest cuvânt să aduc puţină lumină, din strălucirea Sfinţilor Părinţi, asupra acestui mijloc neasemuit de curăţire şi îndreptare sufletească care este postul.

 

După predania Bisericii înţelegem că postul este înfrânarea de toate mâncărurile, sau în caz de boală numai de unele; de asemenea şi de băuturi, de toate lucrurile lumeşti şi de toate dorinţele cele rele, pentru ca în felul acesta creştinul să poată face rugăciunea lui cu uşurinţă şi să împace pe Dumnezeu, încă şi ca să omoare poftele trupeşti şi să câştige harul lui Dumnezeu.[2]

 

Aşadar postul implică mai mult decât simpla abţinere de la carne, lapte şi ouă. Postul este nu numai înfrânarea pântecelui, deşi aceasta este o componentă importantă a sa, ci postul este o trăire completă, în care abstinenţa de la bucate este împletită cu înfrânarea tuturor dorinţelor trupeşti şi încununată de rugăciune. Postul devine astfel o stare de spirit în care intrând, ne eliberăm sufletul din robia trupului, apropiindu-ne mai mult de starea noastră dinainte de păcat, devenind astfel mai receptivi la puterea Duhului Sfânt prin care Dumnezeu ni se arată.

 

Postul este o rânduială lăsată de Dumnezeu. Prima poruncă dată Protopărinţilor noştri Adam şi Eva a fost postul. Sf. Ignatie spune că „dacă ea era necesară în Rai, mai înainte de căderea noastră, cu atât mai trebuincioasă este ea după cădere[3]. Omul a fost creat de Dumnezeu de la început după chipul şi asemănarea Sa, adică moştenitor al „mulţimii tuturor bunătăţilor[4] Sale. Însă pentru că nu era încă suficient de matur duhovniceşte pentru a gusta din pomul cunoştiinţei binelui şi răului, i-a dat porunca să nu mănânce din acesta pentru că va muri. Putea să se înfrupte din toate celelalte roade care abundau în Rai: numai unul trebuia să fie ocolit.

 

„Şi a făcut Dumnezeu să răsară încă din pământ tot pomul frumos la vedere şi bun la mâncare, şi pomul vieţii în mijlocul raiului, şi pomul cunoştinţei binelui şi răului... Şi a poruncit Domnul Dumnezeu lui Adam, zicând: din tot pomul care este în Rai cu mâncare să mănânci, iară din pomul cunoştiinţei binelui şi al răului să nu mâncaţi dintr-însul; căci ori în ce zi veţi mânca din el, cu moarte veţi muri (Fac. 2, 9;16-17)

 

Despre cei doi pomi din Rai Sf. Ioan Gură de Aur[5] ne învaţă că „Pomul vieţii din mijlocul Raiului era ca o răsplată, iar pomul cunoştiinţei ca o pricină de luptă şi strădanie. Dacă ai ţinut porunca privitoare la acest pom dobândeşti răsplătire! Şi o minune! Pretutindeni în Rai înfloresc tot felul de pomi, pretutindeni se umplu de roadă; numai în mijloc sunt doi pomi care sunt pricină de luptă şi nevoinţă”

 

Iată o temă adâncă legată strâns de viaţa noastră. Părintele Seraphim Rose[6] aseamănă starea lui Adam dinainte de cădere cu starea unui tânăr de 16-17 ani care a fost crescut în bunătate de părinţii lui şi acum are de ales dacă va fi bun sau nu ăn propria sa viaţă. Astfel se face că având libertate şi noi la un moment dat în viaţa noastră suntem puşi în faţa răscrucii dintre bine, calea spre Dumnezeu, şi rău, calea spre pierzanie.  

 

Adam, care fost făcut dintru început bun, prin căderea în ispită, a aflat ce este răul prin neascultare, continuă Păr. Seraphim. A ales calea păcatului şi astfel a descoperit, printr-o amară experienţă, ce înseamnă a fi rău, apoi a te căi şi a te întoarce la bunătate. Datorită căii alese de Adam întreaga noastră fire s-a schimbat ajungând atât de rea că a fost nevoie să se întrupeze Noul Adam, Mântuitorul Iisus Hristos, ca să ridice firea omenească şi să ne facă din nou părtaşii Dumnezeirii.

 

După învăţătura Sfinţilor Părinţi strămoşii noştri au căzut pentru că şi-au urmat pofta, în cazul lor dorinţa de mărire, nefiind suficient de încercaţi, maturi, ca să reziste ispitei diavolului. Şi atunci, ca şi acum, diavolul a folosit tactica de a arăta ceva care părea bun şi adevărat, grandios chiar, care i-a făcut pe aceştia să uite de „mica” poruncă, care era calea rânduită lor de către Dumnezeu.

 

Şi ştim iubiţi credincioşi unde a dus urmarea poftelor. Iată cât de importantă este această poruncă a postului. Urmârind înălţimea cugetării Sfinţilor Părinţi şi păstrând pilda neascultării protopărinţilor noştri, putem înţelege mai bine importanţa înfrânării şi a postului în viaţa noastră de zi cu zi. Având în faţă exemplul căderii şi stiind de acum unde duce neascultarea trebuie să ne îndepărtăm voit de păcat şi să alegem conştient binele.

 

Dintru început, datorită preştiinţei sale, stiind că Adam va ceda ispitei şi va cădea, Dumnezeu a zidit lumea ca o scară către Dumnezeu, „un sprijin în urcuşul spre El”, un mijloc de a recăpăta slava sa pierdută. După cădere însă, datorită acumulării păcatului, omul a reuşit să pervertească lumea ”într-un zid material impenetrabil[7] care nu numai că nu-l ajută dar chiar îi blochează drumul către Dumnezeu. În loc ca omul să vadă pe Dumnezeu în toată creaţia, omul nu mai reţine din lucruri şi persoane decât ceea ce este material în ele, ceea ce poate să-i satisfacă pofta trupului său.

 

În societatea modernă de astăzi lucrurile nu mai reprezintă decât fie ceva ce se mănâncă sau dau alte înlesniri trupului, fie îl duc repede, îl odihnesc sau îi dau un aspect lucios. Deasemenea persoana semenului nostru nu mai este altceva decât un trup care poate trezi plăcere trupului nostru, sau poate constitui o simplă unealtă spre dobândirea altor bunuri plăcute trupului.[8] Lumea modernă se învârte practic în jurul a trei cuvinte: mâncare, sex, fun!

 

Dar această prefacere a lumii în bunuri de larg consum, în loc să îl elibereze pe om, să-l facă rege peste toate, l-a transformat de fapt în sclavul ei. Înţelegând bine acest lucru frâna pe care Biserica vrea ca omul să o pună în funcţiune este de fapt revendicarea din partea sufletului a drepturilor sale faţă de patimile care l-au copleşit[9], este un strigăt disperat al unui suflet înecat în păcate.

 

În acest sens postul nu este o poruncă coercitivă, o pedeapsă, ci în înţelesul ei adânc este de fapt o poruncă eliberatoare. O poruncă prin urmarea căreia putem ieşi din robia păcatului şi redescoperi lumea. Fie şi temporar, în aceste perioade de post, prin renunţarea parţială la materie, ne putem reîntoarce privirea către scopul nostru suprem care este nu materia însăşi, ci Creatorul ei, Dumnezeu.

 

Prin învingerea patimilor, prin post şi înfrânare ne curăţăm astfel ochii sufletului şi putem privi din nou lumea aşa cum a fost ea creată, ca scară şi oglindă a lui Dumnezeu. Gândind astfel, măcar în perioadele de post dacă nu tot timpul, hrana, folosită cu măsură se transformă din plăcere în sine într-un simplu mijloc de a ne menţine viaţa, palatele schimbate în case modeste îşi reiau rostul de simple acoperişuri impotriva vremii iar semenii noştri redevin din simple obiecte ale plăcerii chipul lui Dumnezeu şi tovarăşi pe calea mântuirii.

 

De aceea este importantă înfrânarea. Căci nu lumea şi cele ale ei este rea în sine, ci folosinţa ei fără de măsură. Prin înfrânare luăm din toate numai cât ne trebuie, păstrând tot timpul balanţa între nevoile trupului şi nevoile sufletului. Aşa cum trupul are nevoie de hrană aşa şi sufletul are nevoie de rugăciune. Prin post trupul nostru devine mai uşor, este mai greu supus patimilor, dând sufletului libertatea de a se apropia mai mult de Dumnezeu.  Cu cât postim mai mult cu atât ne vom putea ruga mai mult, prin rugăciune şi lucrarea voinţei atrăgând asupra noastră harul sfinţitor al Duhului Sfânt.

 

Cum trebuie însă să postim? Aşa cum văzut la început postul reprezintă mai mult decât înfrânarea pântecelui. Învăţătura Bisericii ne arată că trebuie să ne ferim de toate cele lumeşti şi de poftele cele rele. Trebuie deci să ne păzim limba de bârfă şi minciună, ochiul de priveliştile vătămătoare de suflet, picioarele noastre să le ferim din calea necredincioşilor şi să le îndreptăm mai des către Sfintele Biserici. Vom vedea că la început trupul „anevoie se supune lecuirii prin post”, dar trebuie să stăruim în lucrarea noastră, să împletim postul cu rugăciunea stăruitoare şi în cele din urmă vom birui trupul şi vom vedea că îmblânzit de post acesta se va comporta şi va gândi altfel. [10]

 

În cartea sa, 400 de capete pentru dragoste, Sfântul Maxim Mărturisitorul[11] ne arată care sunt etapele prin care un om, care a pornit pe”calea cea strâmtă” către Dumnezeu, poate ajunge la măsura cuvântului „fiţi desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru este”. Astfel, după Sfântul Maxim[12], credinţa în Dumnezeu este temelia vieţii duhovniceşti, ea este „prin fire începutul virtuţilor”. Credinţa în existenţa unui Dumnezeu Atotputernic naşte de la început în om frica de Dumnezeu ce constituie un motor activ pentru râvna noastră de îmbunătăţire spirituală. Aceasta frică naturală de Dumnezeu, a celui ce se consideră pe sine păcătos, sădeşte în el înţelegerea că păcatele trecutului nu mai trebuiesc repetate şi rodeşte la rândul ei înfrânarea. Stăruind în virtutea înfrânării, prin exersarea voinţei omul lucrează o nouă virtute: cea a răbdării, a îndelungii statornicii în bine. Numai prin această statornicie voită omul se poate învrednici de treapta nepătimirii în care sufletul, de acum curăţit de mizeria păcatului, se poate deschide pentru a-L iubi şi a se împărtăşi în mod direct de dragostea lui Dumnezeu.

 

Sigur că ajungerea în vârful acestui urcuş sfânt nu este la îndemâna oricui, acesta este destinul sfinţilor, al asceţilor, care au renunţat la toate cele rânduite de Dumnezeu pentru noi în lume spre a trăi încă din această viaţă ca îngeri în trup. Am ţinut totuşi să vă prezint toate treptele acestei scări duhovniceşti pentru a sublinia importanţa capitală a virtuţii înfrânării în drumul oricărui creştin. Dacă şi Sfinţii au nevoie de post şi înfrânare pentru a fi întăriţi în lupta lor duhovnicească, cum atunci noi să îndrăznim să nu urmăm acest îndemn?

 

După puteri, şi noi, cei care deabia îi ghicim prima treaptă, trebuie să ne străduim să urcăm pe scară. Nu trebuie să ne speriem dacă nu vom putea zbura spre cer ca sfinţii, să fim mulţumiţi dacă măcar putem înainta. Să nu stăm pe loc, căci stagnarea e moarte iar desăvârşirea e o continuă mişcare de la cele rele către cele bune.

 

Aşadar iubiţi fraţi, să intrăm cu râvnă şi nădejde în postul Sfinţilor Apostoli, avându-i pe aceştia mereu ca pildă înaintea noastră. Să ne gândim tot timpul că truda supunerii trupului prin înfrânare este nimic faţă de mărimea răsplăţii duhovniceşti pe care o primim. Să ne ridicăm cât mai des mintea şi sufletul către Dumnezeu unde este toată nădejdea noastră şi să-l rugăm să ne ţină neabătuţi în lucrarea voii Sale cele cereşti. Amin!

 

Diacon Vasile Tudora

 

 

Rugăciune[13]

 

Cei ce sunteţi între apostoli , mai întâi pe scaun şezători şi lumii învăţători , stăpânului tuturor rugaţi-vă , pace lumiii să dăruiască şi sufletelor noastre mare milă.

 

Pe cei ce împreună cu oamenii s-au arătat mai înainte îngereşte cugetând , şi acum cu îngerii fiind , cu cântări îngereşti şi lui Dumnezeu cuvioase , să lăudăm pe întâi stătătorii Apostolilor , că pe cei ce sunt izbăvitorii sufletelor noastre , strigând : bucurati-vă Petru şi Pavele , Apostolilor !

 



[1] Sf. Ignatie Briancianinov, Predici la Triod şi Pentricostar, Ed. Sophia, 2003

[2] Carte de Învăţătură Creştină Ortodoxă, Ed. Inst. Biblic şi de Misiune al BOR, 1978

[3] Sf. Ignatie Briancianinov, Op.Cit

[4] Sf. Grigorie al Nyssei, Despre Facerea omului, în Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul Începuturilor, Ieromonah Seraphim Rose

[5] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere

[6] Despre Facerea omului, în Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul Începuturilor, Ieromonah Seraphim Rose

[7] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ascetică şi mistică creştină, Ed. Casa Cărţii de Stiinţă, 1993

 

[8] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Op.cit.

[9] Ibidem

[10] Sf. Ignatie Briancianinov, Op. Cit.

[11] Sf. Maxim Mărturisitorul, în Filocalia, Ed. Humanitas, vol. 2

[12] vezi şi Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ascetică şi mistică creştină, Ed. Casa Cărţii de Stiinţă, 1993

[13] din Acatistul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel