Despre Sfintele Taine şi importanţa lor în viaţa creştinului

 

Mântuirea omului este un dar de la Dumnezeu, prin jertfa de pe cruce Mântuitorul Iisus Hristos şi-a însuşit firea omenească curăţind-o, sfinţind-o, dându-i din nou înfăţişarea sa cea dintru începuturi. Prin Moartea şi Învierea de pe Cruce neamul omenesc a fost eliberat din robia morţii câştigând posibilitatea vieţii veşnice întru Iisus Hristos.

Dar mântuirea personală a fiecărui creştin nu vine ca un dar de la sine înţeles direct din jertfa de pe cruce, fără ca acesta să aibă vreo contribuţie. După învăţătura ortodoxă creştinul care-şi doreşte şi-şi urmează mântuirea trebuie să-şi alipească voinţa sa de Voinţa cea dumnezeiască prin credinţă şi lucrarea faptelor bune. Sf. Apostol Pavel dă îndemn filipenilor: “... lucraţi cu frică şi cu cutremur la mântuirea voastra” (Filip. 2, 12). Această permanentă lucrare, care durează până la ultima suflare a vieţii, atrage după sine răsplata dumnezeiască, harul sfinţitor, care întăreşte şi împlineşte nevoinţa noastră: Dai voinţă iei putere !

Harul Sfinţitor este puterea sau energia dumnezeiască necreată pe care Duhul Sfânt o împărtăşeşte credincioşilor prin Sfintele Taine, ca ajutor Divin spre mântuire.[1] Prin lucrarea harului omul este unit din nou cu Hristos, pentru că unde este Duhul acolo este şi Tatăl şi Fiul. Astfel, prin Sfintele Taine se restabileşte unirea omului cu Dumnezeu realizată la Întrupare, omul devenind din nou părtaş la Dumnezeire. „Căci Fiul lui Dumnezeu luând firea omenească a împăcat-o şi a unit-o cu Tatăl şi a îndumnezeit-o prin ascultare, prin răstignire şi prin înviere, pentru ca, unindu-se pe noi cu această pârgă a noastră, să devenim asemenea Lui şi să constituim Biserica şi să menţinem şi să sporim în unitatea cu El, reprezentată de Biserică[2]

Mântuirea înseamna mai întii eliberarea sau slobozirea omului din robia păcatului strămoşesc prin Taina Sfintului Botez, iar apoi, o continuă urcare a creştinului pe calea desăvârşirii, cu ajutorul mijloacelor pe care i le pune la dispoziţie Sfânta Biserică. [3] Aceste mijloace sunt Sfintele Taine. Fără sfintele Taine nu există mântuire pentru că Hristos ni se împărtăşeşte nouă prin Sfintele Taine, iar fără Hristos nu există Măntuire. Deci cine nu are Sfintele Taine nu-L are pe Hristos. 

Ce sunt deci Sfintele Taine? După învăţătura ortodoxă sunt lucrări văzute, instituite de Mintuitorul Hristos şi încredinţate Sfintei Sale Biserici, prin care se împărtăşeşte creştinilor harul cel nevazut al Duhului Sfint, scopul lor fiind mântuirea şi sfinţirea credinciosilor[4]. Într-un alt înţeles mai special, Tainele sunt lucrările invizibile ale lui Hristos săvârşite prin acte vizibile, prin care se constituie Biserica şi care se săvârşesc în Biserică... Numele de Taine îl au câteva lucrări vizibile ale Bisericii, instituite de Hristos, prin care Hristos uneşte cu Sine şi deci cu Biserica, persoanele singulare, care cred în El şi prin care dezvoltă unirea aceasta cu ele.[5]

Sfintele Taine sunt săvârşite în mod văzut de episcopi şi preoţi, care posedă un har special în acest scop prin Taina Hirotoniei, dar în chip nevăzut săvârşitorul lor este de fapt Iisus Hristos, căci  harul nu este altceva decât lucrarea lui Hristos prin Duhul Sfânt. Hristos pătrunde astfel cu trupul Său în chip nevăzut în trupul nostru, prin materiile folosite în Taine (păinea, apa, vinul şi untdelemnul), sau prin gesturile preotului, ca să pună şi în trupul nostru începutul sfinţirii, care nu se produce însă dacă nu are loc şi un efort din partea celui care primeşte Taina. [6]

După învăţătura bisericii noastre drept măritoare, tainele sunt în număr de şapte: Botezul, Mirungerea,  Împărtăşania, Spovedania, Maslul, Preoţia şi Nunta.

De ce avem un număr de şapte şi nu ni se dă de exemplu tot harul într-o singură Taină? Nicolae Cabasila spune:”să vorbim despre chipul în care fiecare Taină lucrează unirea credincioşilor cu Hristos. Întâi de toate, pentru a ne uni cu Hristos va trebui să trecem prin toate cele prin care a trecut şi El, să răbdăm, să suferim şi noi cât a răbdat şi a suferit El”. Aşa cum Mântuitorul a primit mai întâi Botezul, aşa primim şi noi mai întâi această Taină. Aşa cum Mântuitorul a binevoit să crească în natura Sa omenească, aşa şi noi creştem din punct de vedere duhovnicesc în natura noastră omenească. Nu putem sări peste etapele creşterii ei. [7]

De ce avem şapte şi nu mai multe Taine? Numărul de şapte, după cum ne îndrumă Părintele nostru Cleopa[8] are o însemnătate deosebită atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, căci numărul de şapte pecetluieşte o mulţime de acte din Sfânta Scriptură. Aşa, de pildă, în ziua a şaptea s-a odihnit Dumnezeu de toate lucrurile Sale pe care le făcuse (Fac. 2, 1-2); şapte perechi de animale şi păsări curate a poruncit Dumnezeu lui Noe să bage în corabie înainte de a începe potopul (Fac.7, 2-3), Lui Moise i-a poruncit Dumnezeu să facă un sfeşnic de aur curat şi deasupra lui să pună şapte candele ca să lumineze, de şapte ori pe zi lăuda proorocul David pe Dumnezeu (Ps. 118, 164), şapte funii, ca pe o aţa putredă a rupt Samson, cel care avea şapte şuviţe de păr care-i dădeau putere (Jud. 13-16). Şapte sunt darurile Duhului Sfânt, şapte sunt stâlpii peste care înţelepciunea lui Hristos a zidit casa Sa Biserica. (Pilde 9,1), Mântuitorul porunceşte să iertăm de şaptezeci de ori câte şapte (Luca, 17, 3-4) şamd. Acestea puţine fiind enumerate din multe alte exemple, putem înţelege însemnătatea simbolică a numărului şapte în Sfânta Scriptură.

            Cele şapte Sfinte Taine pot fi împărţite în trei categorii: 1.Taine ale iniţierii în Hristos, sau ale încorporării în Biserică: Botezul, Mirungerea şi Împărtăşania; 2. Taine ale restabilirii sănătăţii sufleteşti şi trupeşti: Pocăinţa şi Maslul; şi 3. Taine speciale: Preoţia şi Nunta. 

Toate aceste Taine au fost instituite de Mântuitorul Hristos şi au fost săvârşite la început de Sfinţii Apostoli apoi de episcopi şi preoţi până în zilele noastre. În Noul Testament găsim mărturie pentru instituirea Sfintelor Taine sau cel puţin pentru practicarea acestora de către Sfinţii Apostoli.

            Sfintele Taine au o parte văzută care este rânduiala, ritualul sau slujba stabilită de Biserică pentru săvârşirea ei şi o parte nevăzută care este împărtăşirea harului divin al celor care le primesc. Harul, deşi e unul singur după natura sa, totuşi se deosebeşte de la Taină la Taină, conferind haruri speciale, caracteristice fiecăreia dintre ele.

            La fiecare Taină există un săvârşitor şi un primitor: săvârşitorul nevăzut după cum am arătat mai devreme este Iisus Hristos iar cel văzut este episcopul sau preotul care posedă acelaşi Har şi acceaşi putere pe care Apostolii au primit-o de la Mântuitorul „Cărora veţi Ierta păcatele, le vor fi Iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”.  (Ioan 20, 23 )

Validitatea Tainei nu depinde de vrednicia morală a săvârşitorului, deoarece principalul şi adevăratul săvârşitor este Iisus Hristos, preotul nefiind altceva decât o unealtă smerită  prin care lucrează în mod nevăzut Duhul Sfânt. Acest adevăr este afirmat cu tărie de Sfinţii Părinţi ca Grigorie Teologul, Ioan Gura de Aur, Fericitul Augustin, Dionisie Psudo-Areopagitul şi alţii, bazându-se pe învăţătura Sf. Apostol Pavel care zice „Ei bine ce este Apollo? dar Pavel, ce este?: Slujitori prin care voi aţi crezut, şi după cum i-a dat fiecăruia Dumnezeu. Eu am sădit, Apollo a udat dar Dumnezeu a făcut să crească” (1Cor. 3, 5-6). Cu toate aceste preotului i se cere intenţia şi voinţa de a săvârşi Taina în mod serios, după rânduiala lăsată de Biserică.

Pentru ca Taina să producă efectele aşteptate asupra omului sau creştinului care o primeşte, se cere din partea acestuia o pregătire corespunzătoare după cuvântul Apostolului ”Să se cerceteze dar omul pe sine, şi aşa să mănânce din Pâine şi să bea din Pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului” (1Cor, 11, 28-29). [9]

Cu alte cuvinte Iisus cere de la noi în primul rând voinţa de a primi Taina laolaltă cu recunoaşterea stării noastre de păcătoşenie, dorinţa după ajutorul divin şi credinţa în eficacitatea Tainei. Căci spunea Ava Antonie unui om care-i cerea rugăciunile” nici eu nu pot să fac nimic, nici Dumnezeu, dacă tu însuţi nu te sileşti să te rogi pentru tine”[10]. Toate aceste sunt necesare deoarece Dumnezeu ne-a lăsat liberul arbitru şi nu lucrează împotriva acestei libertăţii. Fără acestea împlinite efectul Tainei nu este cel aşteptat, caci dacă noi nu dorim să ne unim cu Hristos şi nu îi urmăm Lui, Acesta nu ne strânge la pieptul Său cu forţa, deşi în iubirea Sa nemărginită pentru oameni, îi pare rău de nesăbuita noastră îndărătnicie.

De aceea, spune Tito Colliander, lucrarea tainei depinde în cea mai mare măsură de persoana respectivă. Pentru cel indiferent sau îndărătnic poate fi spre păcat şi osândă, spre distrugere, pentru cel credincios fiind însă totdeauna spre sfinţenie şi spre zidire.

 

Să ne apropiem aşadar cu „frică de Dumnezeu cu credinţă şi cu dragoste” de Sfintele Taine ale Bisericii noastre, ca prin ele să ne întărim de Duhul Sfânt şi să luăm putere pentru împlinirea poruncilor şi desăvârşirea noastră întru Iisus Hristos. Amin.

 

Duminica viitoare vom intra mai cu de amănuntul în explicarea fiecărei Taine în parte începând cu Tainele primirii  în Biserică: Botezul, Mirungerea şi Euharistia.

 

 

 


File de Pateric: Avva Pamvo

A fost un om care se numea avva Pamvo si despre acesta se povesteste ca trei ani a petrecut rugandu-se la Dumnezeu si zicand : sa nu ma slavesti pe pamant ! Si atat l-a slavit Dumnezeu incat nu putea cineva sa se uite in fata lui, de slava care o avea.

Cuviosul Teodor Studitul, despre acest fericit părinte, dă mărturie în acest fel: "Pamvo să se fericească după vrednicie şi cu lucrul şi cu cuvîntul, ca un înalt părinte". Iar Socrat Scolasticul scrie despre dînsul: "Pamvo la începutul călugăriei sale, nefiind cărturar, s-a dus la unul dintre fraţi, care era învăţător de carte, voind să înveţe de la dînsul psalmii lui David. Cînd a auzit întîiul stih al psalmului 38, care zice: Zis-am că voi păzi căile mele, ca să nu greşesc cu limba mea..., n-a mai voit să asculte celelalte stihuri, ci s-a dus, zicînd: "Acest stih singur îmi este destul, dacă voi învăţa să-l împlinesc cu fapta"; deci n-a mai voit să se ducă la dascăl.

După şase luni, dascălul, văzîndu-l într-un loc, a zis către dînsul: "Pentru ce n-ai mai venit la mine?" Pamvo a răspuns: "N-am învăţat încă a săvîrşi acel stih cu fapta". Trecînd mulţi ani după aceea, unul din părinţi, cunoscut lui, l-a întrebat: "Frate, acum ai învăţat stihul acela?" Pamvo a răspuns: "L-am învăţat 19 ani neîncetat şi abia m-am deprins a face cu fapta ceea ce învaţă acel stih". Cuviosul Pamvo, deşi n-a fost cărturar de la început, dar după aceea, fiind înţelepţit de Dumnezeu, avea destulă înţelegere a dumnezeieştilor Scripturi - precum scrie Paladie despre dînsul -, încît multora le-a fost învăţător.      

Odată, a venit la acest Cuvios Pamvo părintele Pior şi a adus cu sine partea sa de pîine uscată. Pamvo l-a întrebat: "Părinte, pentru ce ai adus pîine cu tine?" Pior a răspuns: "Ca să nu te împovărez, adică să nu împuţinez pîinea ta, ci s-o mănînc pe a mea". După cîteva zile, ducîndu-se şi Cuviosul Pamvo la părintele Pior, a luat asemenea cu sine o parte uscată din pîinea sa şi a înmuiat-o în apă. Pior, văzînd, a zis: "Părinte, pentru ce ai adus pîinea înmuiată în apă?" Pamvo a răspuns: "Ca să nu te împovă-rez, nu numai cu pîinea, dar nici cu apa".

Într-o vreme oarecare Sfîntul Atanasie, Episcopul Alexandriei, l-a rugat pe părintele Pamvo să vie la dînsul în eparhie. Deci, pogorîndu-se, a văzut o femeie uşuratică; era foarte împodobită spre ademenirea oamenilor. Dar stareţul, văzînd-o astfel, a început a plînge. Fraţii l-au întrebat: "Părinte, pentru ce plîngi?" El a răspuns: "Plîng pentru două pricini: una, pentru pierderea sufletului acestei femei, iar alta, pentru nesîrguinţa mea către sufletul meu, precum are femeia aceea grijă pentru trupul său. Pentru ca să fie plăcută oamenilor, s-a împodobit atîta, iar eu nu mă îngrijesc să-mi împodobesc sufletul, ca să fie plăcut lui Dumnezeu".

Povestit-au unii despre avva Pamvo, ci vrand sa se sfarseasca, la insusi ceasul mortii, a zis sfintilor barbati care stateau imprejurul lui : de cand am venit la locul acesta si mi-am zidit chilia si am locuit intr-insa, afara de mainile mele nu-mi aduc aminte sa fi mancat paine, nici nu m-am cait de cuvantul pe care l-am grait pana in ceasul acesta. Si asa ma duc catre Dumnezeu, ca si cum nici n-am inceput sa-I slujesc Lui.

 

Diacon Vasile Tudora


Ghidul creştinului începător: Cum ne comportăm în Biserică

 

Biserica este un loc special al prezenţei lui Dumnezeu pe pământ. Trebuie să ne purtăm cuviincios în biserică pentru a nu tulbura sfinţenia sfântului lăcaş şi a nu atrage mânia lui Dumnezeu asupra noastră. La biserică este bine să venim cu 5-10 minute mai devreme de începerea slujbei. La intrarea în biserică trebuie să facem semnul crucii şi o închinăciune. La intrarea în biserică bărbaţii trebuie să-şi descopere capetele. Femeile trebuie dimpotrivă să-şi acopere capetele cu un batic şi să fie îmbrăcate cuviincios, pe cât posibil cu haine femeieşti (dacă se poate evita folosirea pantalonilor, specifici în general bărbaţilor şi nu femeilor). Este bine ca femeile să se abţină de la folosirea rujurilor şi a machiajelor căci în biserică Dumnezeu care cunoaşte toate cele din lăuntru ale noastre ne vrea aşa cum suntem de fapt şi nu sub masca machiajelor, chiar şi de bun gust. Cu toţii trebuie să ne îmbrăcăm decent şi curat.

Nu trebuie să vorbim tare, să ţinem mâinile în buzunare sau la spate sau să mestecăm gumă. Deasemenea nu trebuie să ne plimbăm fără rost prin biserică; după sărutarea Sfintelor Icoanelor e bine să ne căutăm un loc pe care să-l păstrăm până la terminarea slujbei.

Putem săruta Sfintele Icoane şi aprinde lumânări numai dacă astfel nu deranjăm pe ceilalţi oameni care se roagă în biserică. Orice conversaţie trebuie redusă la minimum. Cunoştiinţele trebuie salutate cu un gest scurt şi discuţiile vor fi amânate până după slujbă. Dacă aducem copiii la slujbă trebuie pe cât posibil să încercăm ca prezenţa lor să nu-i tulbure pe ceilalţi credincioşi din rugăciune. Dacă nu reuşim să potolim un copil care plânge este recomandat ca părinţii să îl ducă afară şi eventual să revină dacă acesta s-a liniştit.

Putem să cântăm împreună cu corul, mai încet însă, dacă nu cunoaştem bine cântările. Dacă întreaga parohie cântă este bine ca să încercăm să cântăm în acelaşi ton cu ceilalţi şi să evităm ieşirea vocii noastre în evidenţă.

În biserică ne putem aşeza pe scaun numai la recomandarea preotului sau numai dacă suntem bolnavi sau foarte de obosiţi. În nici un caz nu trebuie să stăm cu picior peste picior sau în vreo altă poziţie indecentă. Dacă ceilalţi credincioşi îngenunchează trebuie şi noi să ne alăturăm lor.

Nu este permis fumatul în biserică, în pridvor sau în curtea bisericii.

Animalele sau păsările nu sunt admise în biserică.

În timpul citirii Sfintei Evanghelii sau al Heruvicului nu este permis mersul sau vorbirea în biserică, deasemenea în timpul Liturghiei credincioşilor (de la Simbolului de credinţă (Crezul) şi până după rugăciunea „Tatăl Nostru”). Deasemenea în această perioadă este bine să ne abţinem de la aprinderea de lumânări sau sărutarea icoanelor.

Dacă vedem pe cineva că nu respectă aceste sfaturi îl putem atenţiona, dar într-o manieră discretă. În general este mai bine dacă putem să ne abţinem de la astfel de comentarii, în afara cazurilor în care cineva se comportă într-un mod deosebit de injurios.

În sfârşit trebuie să rămânem în biserică până la terminarea slujbei. Putem pleca mai devreme numai dacă suntem bolnavi sau avem o problemă gravă pentru care am cerut dezlegare de la preot.

În conduita noastră în biserică este bine să ne comportăm conştientizând faptul că Hristos este prezent cu adevărat în mijlocul nostru. Gândind şi comportându-ne ca atare nu putem greşi.

 

Rugăciuni:

 

Condac, glasul al 8-lea

 

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor

şi cu suspinurile cele din adânc ai făcut ostenelile tale

însutit roditoare;şi te-ai făcut luminător lumii,

strălucind cu minunile, cuvioase Pamvo, părintele nostru.

Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre

 

Condac, glasul al 4-lea

 

Arătatute-ai luminător, mucenice, şi cu strălucirile

minunilor luminezi toată făptura, izgonind totdeauna

negura patimilor de la cei ce te cinstesc pe tine,

măriteMucenice Emiliane



[1] Arhim. Ioanichie Bălan, Op.cit.

[2] Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă.

[3] Arhid. Prof. Dr. Ioan Zagrean, "Morala crestina", manual pentru seminariile teologice, Bucuresti, 1985, pag. 173-185.

[4] Arhid. Prof. Dr. Ioan Zagrean op.cit.

[5] Pr. Prof. D. Stăniloae, op.cit.

[6] Pr. Prof. D. Stăniloae, op.cit.

[7] Ibidem

[8]Arhim. Cleopa Ilie, Călăuză în credinţa ortodoxă

[9] Pr. Prof. I. Todoran, Dogmatica ortodoxă

[10] Patericul Egiptean