Lumânarea şi candela în practica Bisericii Ortodoxe

 

„Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit.”

Canonul Învierii, cântarea a 9-a

 

Când intrăm într-o biserică ortodoxă, în pronaos, încăperea de la intrare, unul din gesturile cele mai fireşti este să aprindem o lumânare pentru cei dragi ai noştri, vii sau adormiţi. În naos, sala principală a bisericii, în sfeşnice mai mari sau mai mici ard iarăşi lumânări. Icoanele Mântuitorului, Sfintei Fecioare şi ale sfinţilor sunt întotdeauna vegheate de lumina candelelor. În altar, pe Sfânta masă omniprezente, sunt candelele şi lumânările. Nici în casele creştinilor, candela şi lumânarea nu lipsesc niciodată.

Care este semnificaţia acestor lumini care ne întâmpină pretutindeni?

 

Să începem cu începutul. În prima zi a Creaţiei, imediat după facerea lumii, pământul „era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.” (Fc.1:2). Primul lucru pe care l-a făcut Dumnezeu, după crearea lumii a fost lumina. „Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Şi a fost lumină”(Fc. 1:3).

            Pentru om, şi pentru natură în general lumina este cel mai important lucru. Fără lumină plantele nu ar putea efectua fotosinteza şi tot lanţul vieţii s-ar rupe. Fără lumină , omul, deşi în deplinătatea sănătăţii simţurilor vizuale, ar fi orb; orb nu pentru că n-ar putea să vadă, ci orb pentru că nu are lumină. Receptorii vizuali nu funcţionează decât în prezenţa luminii.

Şi din punct de vedere duhovnicesc lumina, semnificând harul dumnezeiesc, are o mare însemnătate. Un orb nu percepe culorile, el percepe doar formele obiectelor. La fel iudeii Vechiului Testament, erau orbi duhovniceşte, fiind lipsiţi de lumina harului. Ei nu percepeau decât forma Legii, învelişul ei exterior, nu-i pătrundeau nuanţele, adevăratele înţelesuri ale Cuvântului Lui Dumnezeu. Ei trăiau în întuneric, închistaţi în formalismul Legii, a căror robi sunt, unii dintre ei, până în zilele noastre. Fiind orbiţi prin alunecarea în păcat, aveau nevoie de călăuze spre Dumnezeu, pe Care, prin îndepărtare nu-L mai cunoşteau. Aceştia au fost în Vechiul Testament proorocii, care luminaţi de Duhul Sfânt îndrumau poporul ales pe calea către Dumnezeu, vestind venirea lui Hristos, Mesia, Izbăvitorul.

Într-o astfel de lume, cufundată în întunericul păcatului şi neştiinţei, s-a întrupat Mântuitorul Hristos, când s-a împlinit vremea pentru izbăvirea întregii lumi. Prin Jertfa Sa pe Cruce, asupra pământului aflat în bezna fărădelegii, s-a revărsat  lumina Învierii. Prin ea Hristos a readus oamenilor strălucirea pierdută a luminii dintru început create. De aceea lumina, în tradiţia creştină, este în mod tainic legată de Hristos şi Înviere.

Lumina are şi proprietatea că se mişcă uşor şi pătrunde peste tot. Ea ne ajută astfel să pricepem că Dumnezeu este pretutindeni cu lumina şi puterea lui fără margini. Aşa a pătruns, ca lumina, până la marginile lumii, lucrarea Mântuitorului şi a sfinţilor apostoli.

 

Lumina cu toate semnificaţiile este omniprezentă în slujbele bisericeşti. Cu deosebire slujba Utreniei este slujba în care se celebrează lupta dintre întuneric şi lumină, sfârşindu-se prin victoria luminii, simbol al victoriei lui Hristos asupra puterilor morţii şi întunericului.[1] Cântările numite luminânde, care se cântă spre sfârşitul utreniei, chiar în timpul răsăritului soarelui, sunt pline de semnificaţie în acest sens: „Lumină fiind, Hristosse, luminează-mă întru Tine![2]; Cel ce răsari lumină lumii Tale, sufletul meu cel ce este întru întuneric, curăţeşte-l de tot păcatul.[3]

 Nici slujba Vecerniei nu este lipsită de cinstirea luminii, prin frumosul imn care se cânta în vechime la apariţia Luceafărului de seară, odată cu aprinderea luminilor în Biserică. Acest imn, Lumină lină, se numea în vechime şi „imn de mulţumire pentru sfeşnic”, care se aprindea în timpul acestei cântări.  Lumina care apărea astfel în mijlocul credincioşilor era un simbol al prezenţei spirituale a Mântuitorului, lumina lumii. (In, 8:12) Cântarea imnului în acest moment moment, semnifică şi nădejdea în aşteptarea lui Mesia din întunericul perioadei Legii vechi, Luceafăr şi steaua călăuzitoare a poporului lui Israel.[4]

Lumină lină a sfintei slave, A Tatălui Ceresc, Celui fără de moarte, A Sfântului, Fericitului, Iisuse Hristoase, Venind la apusul soarelui, văzând lumina cea de seară, Lăudăm pre Tatăl, pre Fiul şi pre Sfântul Duh - Dumnezeu.

Însă nici un moment nu este mai încărcat de semnificaţia luminii decât noaptea de Paşti. Fiind cu luare aminte la textele slujbei, constatăm că bucuria Învierii e învăluită în lumină, că lumina şi bucuria apar adeseori împreună, deoarece Hristos Însuşi este lumină, libertate, bucurie, viaţă deplină[5] „Acum toate de lumină s-au umplut: cerul şi pământul şi cele dedesupt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru care s-a întărit[6] Învierea este sărbătoarea luminii, a biruinţei, a bucuriei şi totodată inaugurare, început al împărăţiei celei veşnice.

Una dintre puţinele minuni care au loc, în fiecare an, în zilele noastre este aceea a arătării Sfintei Lumini la Sfântul Mormânt în noaptea de Înviere, adică a acelei lumini neaprinse de mână omenească. Asupra acestui lucru exista numeroase mărturii, sute şi sute de credincios fiind prezenţi in momentul când, in noaptea Învierii lui Hristos, luminează pe pământ pentru câteva clipe un foc nematerial, o lumină care poate fi ţinuta în mână fără a te arde. Aşa cum pe Tabor Domnul şi-a arătat o clipa ucenicilor slava Sa, tot aşa şi acum, la Sfântul Mormânt prin Sfânta Lumină, Hristos Cel înviat străluceşte o rază a slavei Sale peste cei adunaţi la oaspătul cel de taină al Învierii Sale[7]. Minunea care se petrece în fiecare an la Ierusalim este o dovadă vie a credinţei noastre adevărate în Învierea lui Hristos.

 

Revenind la practica Bisericii, lumina adusă ca prinos lui Dumnezeu este arderea  lumânărilor şi untdelemnului din candelă, aprinse de credincioşi şi preoţi[8]. Prin aducerea acestei jertfe, alături de cele de tămâie, şi materia amorfă, participă la cinstirea lui Dumnezeu. Această jertfă face parte din cultul creştin ortodox, lumânările şi candelele fiind folosite încă din primele zile ale creştinismului[9]: „În ziua întâi a săptămânii (Duminică) adunându-ne noi să frângem pâinea, Pavel, care avea de gând să plece a doua zi, a început să le vorbească şi a prelungit cuvântul lui până la miezul nopţii. Iar în camera de sus, unde erau adunaţi, erau multe lumini aprinse” (FA, 20:7-8) .

Acest obicei a fost iniţial preluat de la evrei, care foloseau lumânări, candele  şi tămâie încă din vremurile Vechiului Testament. „Când va aprinde Aaron seara candelele, iar va arde miresme. Această tămâiere neîntreruptă se va face pururea înaintea Domnului din neam în neam.” (Ieş, 30:8). Dumnezeu Însuşi porunceşte să ardă lumina pe altarul Său: "Porunceşte fiilor lui Israel să-îi aducă untdelemn de măsline, curat şi limpede, pentru candele, ca să ardă sfeşnicul necontenit, Înaintea perdelei din cortul adunării, şi-l va aprinde Aaron şi fiii lui înaintea Domnului, ca să ardă totdeauna, de seara până dimineaţa. Acesta este aşezământ veşnic în neamul vostru. Candelele să le pună în sfeşnicul cel de aur curat de dinaintea Domnului, ca să ardă sfeşnicul de seara până dimineaţa.” (Lev, 24:2-4)

În vremea persecuţiilor asupra creştinilor, aceştia erau nevoiţi să se adune în catacombe, unde folosirea lumânărilor şi a candelelor era absolut necesară. După eliberarea creştinilor, lumânările au continuat să fie folosite în biserică, devenind, prin simbolistica lor, parte integrantă a cultului divin, fiind folosite la Sfânta Liturghie, slujbele funerare, sărbătorile sfinţilor, cinstirea sfintelor moaşte etc[10].

Odată cu dezvoltarea tipicului bisericesc, luminile au început să fie folosite după o anumită ordine, aşezându-se în sfeşnice. Acestea sunt de cele mai multe ori confecţionate utilizând metale preţioase,  argint sau aur. Biserica, spune Sf. Simeon al Tesalonicului, trebuie să fie frumoasă şi împodobită, căci „Cel ce a venit către noi cu frumuseţea ca Unul fără prihană este frumos şi Mire, şi Biserica cea nuntită lui este frumoasă ca o fecioară.[11]

De-a lungul istoriei, bisericile au fost din totdeauna împodobite cu lucrurile cele mai de preţ, chiar şi în timpurile cele mai grele, de război, foamete şi aşa mai departe. Sf. episcop Nicolae explică acest lucru: „prin această slabă strălucire [Biserica] vrea să le amintească oamenilor de veşnica strălucire din cer. Să îi rupă fie şi pentru o clipă de necazurile lor pământeşti şi să le amintească de lumea cealaltă, de patria lor cerească, de împărăţia veşnicei fericiri şi a veşnicei bucurii. Să le înfăţişeze – pe cât e pământeşte cu putinţă – prin simboluri materiale acea îndestulare şi acea bogăţie în care este îmbelşugată lumea duhovnicească şi în care trebuie să fie îmbelşugat sufletul creştinesc cel închis în trup aşa cum este această strălucire închisă între zidurile de piatră ale bisericilor” [12]

Apar astfel sfeşnicele şi candelabrele cu multe braţe, fiecare cu semnificaţia lor. Sfeşnicul cu un braţ (primikirion) simbolizează unitatea Sfintei Treimi. Sfeşnicele cu două braţe (dikirion) semnifică cele două naturi ale lui Hristos, de Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Sfeşnicele cu trei braţe (trikirion) sunt simbolul Sfintei Treimi. Cele cu şapte lumini închipuie cele şapte daruri ale Duhului Sfânt  iar cele cu douăsprezece braţe închipuie soborul celor doisprezece Apostoli. [13],[14]

Candelabrul mare cu lumini, de formă circulară, aflat în unele biserici tradiţionale sub turla principală, mai ales în Grecia, poartă numele de polieleu. Îşi trage denumirea din cuvântul eleos, care în greceşte înseamnă milă, polieleu însemnând deci multă milă. El îl simbolizează pe Hristos, cel mult milostiv. Polieleul se aprinde în general la sfinţii mai importanţi, în timpul privegherilor de noapte, când se cântă psalmii despre multa milostivire a lui Dumnezeu. Dacă are în loc de lumânări candele el mai este numit, printr-un joc de cuvinte şi polyelaion, însemnând mult ulei în greceşte. [15]

Uneori polieleul are pe exterior un cerc de metal cu icoane ale sfinţilor, în special sfinţii apostoli, care se numeşte horos, (dans, horă în greceşte). La unele mănăstiri, în special la Muntele Athos, este rotit în anumite momente ale slujbelor, simbolizând hora sfinţilor, semn al participării la slujbă a Bisericii din cer alături de cea de pe pământ. În tălmăcirea Sf. Simeon al Tesalonicului, el mai închipuie şi „tăria cerului şi a planetelor”. [16]

 

Materia însăşi a lumânării are o semnificaţie aparte, căci ea semnifică trupul Mântuitorului, ceara este firea Sa omenească, iar feştila care arde reprezintă Dumnezeirea Sa. Ceara este o materie culeasă de albine din cele mai curate şi mai frumoase flori, tot aşa şi Trupul Mântuitorului Hristos este fruct al celei mai curate flori, plină de mireasma virtuţilor, fruct al naşterii Lui din Duhul Sfânt şi din pururi Fecioara Maria. [17] Lumânarea adusă la altar este adunată din flori şi mai însemnează harul Duhului Sfânt pe care-l luăm noi; şi pentru că ceara este din mai toate florile, însemnează şi că jertfa se aduce de la toţi[18]

 

Pe lângă lumânări în Biserică întâlnim şi lumina mai discretă a candelelor cu ulei şi feştilă, care au acelaşi rol ca şi lumânările. Candela are aceeaşi însemnătate ca şi lumânarea de ceară, deoarece untdelemnul care întreţine lumina este un produs din plante, ca şi ceara. Candelele curate, după explicaţia, pe care Sf. Episcop Nicolae al Ohridei, o dă parabolei cu cele zece fecioare, semnifică trupurile feciorelnice, iar undelemnul mila, pe care fecioarele înţelepte o aveau faţă de cele care nu ajunseseră la măsura virtuţii lor. Celor neînţelepte le lipsea tocmai această milă, transformând virtutea lor în păcat, prin mândrie. [19]

Candelele sunt aprinse atât în altar cât şi în toată biserica. Deasupra chivotului de pe Sfânta Masă, unde se păstrează Sf. Împărtăşanie, arde necontenit în cinstea ei o candelă. Candele mari ard şi deasupra uşilor împărăteşti şi deasupra icoanelor de pe catapeteasmă şi a sfinţilor mai importanţi din biserică [20] Sfântul Simeon ne învaţă că sfinţii sunt arătaţi prin lumina care se pune lângă icoana lor, pentru că „fiecare sfânt este lumină după împărtăşire, precum este şi sufletul lui veşnic viu şi strălucitor”[21]

 

Lumânările se aprind în general la toate Sfintele Slujbe. Sfânta Liturghie nu se poate sluji fără măcar o lumânare aprinsă pe Sfânta masă, căci „de va îndrăzni preotul, fără de lumină a sluji Liturghia, va greşi de moarte”.[22] De obicei în timpul Sfintei Liturghii se aprind lumânări în toată Biserica, lumânări mai mari, făclii, în sfeşnicele împărăteşti, şi lumânări mai mici în candelabrele şi sfeşnicele din toată biserica. La ieşirile preoţilor din altar cu Evanghelia sau cu Cinstitele Daruri, slujitorii bisericii poartă înaintea lor făclii aprinse, simbolizând lumina duhovnicească pe care a adus-o Hristos prin propovăduirea Evangheliei Sale. Totodată îl arată şi pe Sf. Ioan Botezătorul şi pe Sfinţii Prooroci dinaintea Mântuitorului care au vestit venirea Lui, precum şi pe Sfinţii Apostoli pe care îi trimitea înaintea Lui să propovăduiască prin sate.(Mc. 6:7, Lc. 9:2 şi Mt. 10:5) [23]

Lumânările sunt prezente şi în timpul Sfintelor Taine. Lumânarea pe care se preotul o aprinde  şi o dă naşului, după cufundarea în apă a pruncului la Botez, simbolizează lumina interioară a harului împărtăşit prin botez şi preînchipuie candela faptelor bune cu care noul botezat îl va întâmpina pe Mirele ceresc, ca şi fecioarele cele înţelepte din pilda evanghelică.[24] Prin botez noul creştin devine fiu al luminii, motiv pentru care, mai înainte, botezul se numea şi iluminare.

La Slujba Cununiei făcliile aprinse pe care le ţin în mână naşii, sunt simboluri ale curăţiei mirilor, al luminii darului de sus şi al bucuriei nuntaşilor. [25]

Şi celelalte slujbe ale Bisericii sunt şi ele permanent însoţite de lumânări. Astfel la înmormântare lumânarea care se pune în mâna mortului, şi cele pe care le poartă atât preoţii cât şi credincioşii adunaţi, semnifică atât pe Hristos cât şi lumina candelei credinţei cu care îl vom întâmpina pe Hristos. Lumina aceasta călăuzeşte sufletul pe calea cea fără de întoarcere risipind întunericul morţii. Având lumânarea în mâinile sale, omul trece la cele de dincolo cu Hristos, „lumina vieţii”[26] veşnice pe care a primit-o la Sf. Botez.[27]

Acelaşi lucru îl simbolizează şi lumânările din sfeşnicele care ard în jurul sicriului, precum şi cele care se aprind la morminte sau la pomenirile care se fac mai târziu pentru cei adormiţi.

Lumina candelelor, cât şi mireasma lumânărilor de ceară şi a tămâiei, sunt expresia credinţei în viaţa viitoare şi a legăturii cu cei adormiţi în nădejdea Învierii şi a vieţii veşnice.[28]

 

Trebuie să iubim Biserica lui Hristos şi să o împodobim după puterile noastre, căci Dumnezeu are Slavă, Frumuseţe, Cuviinţă şi multă bogăţie a Darurilor Lui, şi tot locul este plin de bună mireasmă şi de Miruri. Nu trebuie însă să uităm că împreună cu miresmele şi cu celelalte lucruri scumpe se cuvine a-I aduce Lui suflete şi trupuri curate şi mirositoare, de vreme ce şi Biserica lui Dumnezeu mai ales suntem noi. [29]Amin.

 

 

 

 

 

 

 

Pr.VCT

 


Anexa 1

 

 

Reproduc aici  în întregime răspunsul dat de Sf. Episcop Nicolae al Ohridei, unui credincios care l-a întrebat de ce se aprinde candela înaintea icoanelor, răspuns plin de adâncime duhovnicească, pe care am dorit să îl înfăţişez neştirbit. [30]

 

 

În primul rând, deoarece credinţa noastră e lumină. Hristos a zis: Eu sunt lumina lumii. Lumina can­delei ne aduce aminte de lumina cu care Hristos lumi­nează sufletele noastre.

În al doilea rând, ca să ne aducă aminte de caracterul luminos al sfântului în faţa căruia aprindem candela - fiindcă sfinţii sunt numiţi fii ai luminii.

În al treilea rând, ca să ne slujească drept mustrare pen­tru faptele noastre întunecate şi pentru gândurile şi dorinţele noastre rele, şi să ne cheme la calea sfinţeniei evanghelice, ca astfel să ne ostenim cu râvnă pentru a împlini porunca Mântuitorului: aşa să lumineze lumina voastră înaintea oa­menilor, ca să vadă lucrurile voastre cele bune.(Mt. 5:16)

In al patrulea rând, ca să aducem o mica jertfă lui Dumnezeu, Care a jertfit totul pentru noi. Un mic semn al marii noastre recunostinţe si luminoasei noastre dra­goste pentru Cel de la Care cerem în rugăciune şi viaţă şi sănătate ci mântuire şi tot ce ne poate da numai nemărginita dragoste cerească.

În al cincilea rând, ca să fie o sperietoare pentru pu­terile cele rele, care năvălesc uneori asupra noastră şi la rugăciune şi ne abat gândurile de la Făcătorul nostru - fiindcă puterile cele rele iubesc întunericul şi fug de ori­ce lumină, mai ales de cea care este închinată lui Dum­nezeu si sfintilor Lui.

În al şaselea rând, ca să ne dea imbold la ardere de sine. Precum untdelemnul şi fitilul ard în candelă, su­puse voii noastre, aşa să ardă şi sufletele noastre cu flacăra dragostei în toate pătimirile, supuse totdeauna voii lui Dumnezeu.

În al şaptelea rând, ca să ne îneţe că după cum can­dela nu poate să se aprindă fără mâna noastră, nici ini­ma noastră, această candelă lăuntrică a noastră, nu poate să se aprindă fără sfântul foc al harului Dumnezeiesc, chiar dacă ar fi plină cu toate virtuţile - fiindcă toate vir­tutile noastre sunt ca un combustibil, iar de la Dum­nezeu este focul ce le aprinde.

 

 

 

.



[1] Makarios Simonopetritul, Triodul explicat, Mistagogia timpului liturgic, Ed. Deisis, Sibiu, 2003, p. 193

[2] Luminânda gl. 8

[3] Luminânda gl. 4

[4] Pr. Prof. Ene Branişte, Liturgica Specială, Ed. Nemira, Bucureşti, 2002, p. 50

[5] PS. Sofian Braşoveanul, Penticostarul şi spiritualitatea ortodoxă, http://www.capela-sf-siluan.de/Teza-RO/Cuprins-teza-RO.htm

[6] Slujba Învierii, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1978, p. 24, Rânduiala slujbei din noaptea Sfintelor Paşti, Cântarea a 3-a

[7] Arhim . Petroniu Tănase, Sfânta Lumină de la Ierusalim, http://www.nistea.com/lumina_ierusalim.htm

[8] Pr. Prof. Ene Branişte, Liturgica Generală, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2002, vol I, p. 266

[9] P.S. Vasile-episcopul Oradiei, Carte de Învăţătură creştin ortodoxă, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1978, p 118

[10] Pr. Prof. Ene Branişte, Liturgica Generala , op. cit., p 266

[11] Sf. Simeon, op. cit. , p. 181

[12] Sf. Ep. Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, Ed. Sophia, Bucureşti, 2002, vol. II, p. 84

[13] Idem., p. 267

[14] Sf. Simeon al Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe, după principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos şi urmaşii săi, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 2002, vol. 1, p. 180

[15] http://www.holytrinitymission.org/books/english/horologion.htm

[16] Ibidem

[17] P.S. Vasile, op. cit. p. 118

[18] Sf. Simeon al Tesalonicului, op. cit., p. 178

[19] Sf. Ep. Nicolae Velimirovici, op.cit., vol. I, p. 106

[20] Pr. Prof. Ene Branişte, Liturgica Generala, op. cit., p 267

[21] Sf. Simeon al Tesalonicului, op. cit. , p. 180

[22] Liturghierul, Ed. IBMBOR, Bucureşti , 2000, p. 454

[23] Pr. Prof. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1972, p. 171,

[24] Pr. Prof. Ene Branişte, Liturgica Specială, op. cit., p. 289

[25] Idem, p. 317

[26] Vezi In. 8:12

[27] Pr. Prof. Ene Branişte, Liturgica Specială, op. cit., p. 367

[28] Pr. Prof. Ene Branişte, Liturgica Generala, op. cit., p 267

[29] Sf. Simeon al Tesalonicului, op. cit., p. 181

[30] Sf. Ep. Nicolae Velimirovici, op.cit., vol. I, p. 38-39