Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane,

dupa cuvantul Tau in pace, ca au vazut

ochii mei mantuirea Ta pe care ai gatit-o

 inaintea fetei tuturor popoarelor

 (Luca II, 29-31)

 

Mântuirea-scopul vieţii creştine

 

 

Cuvantul “mantuire”, cel mai mult folosit in paginile Sfintei Scripturi, este legat in Noul Testament de opera sau de activitatea Fiului lui Dumnezeu intrupat, de unde si numele lui de “Mantuitor”, care inseamna : Izbavitor, Salvator, Vindecator. De fapt chiar numele “Iisus”, in limba ebraica “Iehosua”, inseamna a elibera, a salva dintr-un pericol, a vindeca de boala care duce la moarte.[1]

 

Acest termen este folosit atat pentru a numi lucrarea rascumparatoare a Mantuitorului Hristos prin jertfa de pe cruce, cat si pentru a numi starea celor care si-au insusit sau impropriat roadele jertfei de pe cruce. In primul caz, este vorba de mantuirea obiectiva , rascumpararea sau impacarea omului cu Dumnezeu prin jertfa Mantuitorului, iar in al doilea, de mantuirea subiectiva sau personala, ori simplu mantuire, indreptare sau sfintirea omului, lucrare care se infaptuieste de fiecare crestin in parte prin har, credinta si fapte bune, pentru ca omul rascumparat prin jertfa lui Hristos, sa poata dobandi fericirea vesnica. [2]

 

Mantuirea subiectiva este impreuna-lucrarea lui Dumnezeu si a omului, prin care acesta isi insuseste roadele jertfei de pe cruce a Mantuitorului, fiind eliberat din robia pacatului si a mortii, incepand de la Botez si Mirungere o noua viata, prin care se face drept inaintea lui Dumnezeu. Aceasta noua viata se dezvolta si se intareste prin conlucrarea crestinului cu harul, ca rod al credintei, manifestandu-se in fapte bune, dar rasplata pe care o va primi va fi fericirea vesnica.[3]

 

Această conlucrarea dintre Dumnezeu şi om în procesul mîntuirii este comparata de Mântuitor cu colaborarea între semanător şi secerător din viaţa de toate zilele. La modul general putem spune că mântuirea reclamă unul care este semănătorul şi altul care este secerătorul. Mântuirea este roada acestei conlucrări între cei doi (Dumnezeu şi om), pentru ca astfel „să se bucure împreună şi cel ce a semănat şi cel care a secerat” (Ioan 4, 36). El, Semănătorul şi-a făcut munca Sa, potrivit aşteptărilor anunţate chiar la naşterea Sa. Îngerul Naşterii zice: „Vi s-a născut azi mântuitor, care este Hristos Domnul, în cetatea lui David” (Luca 2, 11). Ana prorociţa vesteşte acelaşi fapt „celor ce aşteptau mântuirea în Ierusalim” (Luca 2,38). Simeon primeşte pruncul în braţe zicând:” au vazut ochii mei mantuirea Ta pe care ai gatit-o inaintea fetei tuturor popoarelor (Luca II, 30-31). El, Semănătorul, a plantat în lumea aceasta sămânţa vieţii veşnice. Într-un fel, munca noastră, tot atât de necesară ca şi a Semănătorului, este de a secera: ”Alţii au muncit, iar voi aţi intrat în munca lor”(Ioan 4, 38). De aceea orice participare a creştinului în istoria mântuirii are sensul de mulţumire, de euharistie, pentru că totul este darul lui Dumnezeu.[4]

 

In conceptia Bisericii noastre si spre deosebire de protestanti, mantuirea subiectiva sau indreptarea potrivit textului de la Rom. 8, 29, este o renastere spirituala adevarata si reala a omului, prin care el devine drept inaintea lui Dumnezeu. Ea progreseaza sau regreseaza datorita unor conditii subiective ale crestinului, fiind dependenta de pregatirea si de ridicarea lui din punct de vedere moral. Ea este deci susceptibila de crestere, intarire si desavarsire, dar fiindca este legata nu numai de vointa si lucrarea omului ci si de cum va gasi Dumnezeu rezultatul actiunilor lui, nimeni nu poate fi sigur de mantuirea sa. De aceea, omului ii este necesara continua lucrare in acest scop, implinind toate poruncile si castigandu-si virtutea care le incununeaza pe toate: iubirea. In orice stadiu al cresterii sale duhovnicesti s-ar afla, el trebuie sa-si aduca aminte de cuvintele Sfantului Apostol Pavel: " Asa ca celui ce i se pare ca sta, sa ia aminte sa nu cada (I Cor. 10, 12).[5]

Necesitatea harului pentru mantuire rezulta din universalitatea pacatului stramosesc: " Fiindca toti au pacatuit...indreptandu-se in dar, cu harul Lui, prin rascumpararea in Hristos Iisus" (Rom. 3, 23-24). Fara harul redobandit prin Iisus Hristos, nimeni nu poate nici sa voiasca, nici sa lucreze pentru mantuirea sa: " Caci Dumnezeu este Cel ce lucreaza in voi si sa voiti si sa faceti dupa a Lui bunavointa" (Filip 2, 13). Mantuirea este un dar al lui Dumnezeu, deci nu este rezultatul vredniciei personale a omului: " Caci in dar sunteti mantuiti, prin credinta, si aceasta nu de la voi: al lui Dumnezeu este darul. Nu din fapte, ca sa nu se laude nimeni. Pentru ca a lui faptura suntem, ziditi in Hristos Iisus spre fapte bune, ca sa umblam intru ele" (Efes. 2, 8-10).[6]

Din cele de mai sus rezulta ca mantuirea este o lucrare in care Dumnezeu face inceputul prin harul sau, iar omul are nevoie de acest har si in continuare, straduindu-se incontinuu sa colaboreze cu el.

În cartea sa intitulată sugestiv „Calea spre Mântuire”Sfântul Teofan Zăvorâtul ne descrie pe larg drumul pe care trebuie sa-l urmeze un creştin pentru a obţine mântuirea” [7]

„Se cuvine să ne lămurim, când şi cum începe viaţa cu adevărat creştină ca să vedem dacă s-a pus în noi temelia acestei vieţi şi în cazul în care nu s-a pus, să ştim cum s-o punem, şi în ce măsură depinde acest lucru de noi.

Dacă cineva se numeşte creştin şi face parte din Biserica lui Hristos, acesta încă nu este un semn al adevăratei vieţuiri în Hristos: «Nu oricine, care îmi zice: Doamne, Doamne, va intra întru împărăţia Cerurilor». «Nu toţi care sunt din Israel, sunt israeliţi»[a]. Poţi să te numeri printre creştini şi să nu fii creştin. Acest lucru îl ştie oricine.

Există un moment, un moment foarte limpede pentru un ochi avizat, care distinge clar în demersul vieţii noastre - când cineva începe să trăiască creştineşte. E momentul când, într-un astfel de suflet încep să iasă la iveală toate trăsăturile distinctive ale vieţii creştine.

Viata creştină este râvna şi puterea de a petrece în comuniune vie cu Dumnezeu, potrivit cu credinţa noastră în Domnul nostru Iisus Hristos, cu ajutorul harului dumnezeiesc prin împlinirea sfintei Sale voinţe, întru slava Prea Sfântului Său nume. Căci ceea ce se vede sau se simte înlăuntrul nostru nu este decât mărturia focului unei râvne vii, care arde, numai pentru a plăcea lui Dumnezeu în înţelesul creştinesc, cu o deplină jertfire de sine şi cu detaşare faţă de tot ce e potrivnic. Astfel, când începe să ardă acest foc al râvnei, atunci se pune începutul vieţii creştine; şi omul, în care acest foc lucrează neîncetat, trăieşte creştineşte.

Bizuindu-ne pe o asemenea concepţie, putem lesne trage concluzia că pentru cei ce manifestă o rece îndeplinire a rânduielilor Bisericii, chiar dacă arată o regularitate în săvârşirea anumitor fapte, ce sunt stabilite printr-o judecată calculată, o punctualitate, o ţinută cuviincioasă şi o purtare cinstită aceasta nu constituie încă semnele hotărâtoare care să poată dovedi că în ei şi-a făcut apariţia o viaţă cu adevărat creştinească. Toate acestea sunt lucruri bune, dar de îndată ce ele nu poartă în sine duhul vieţii întru Hristos Iisus, nu au nici o valoare în faţa lui Dumnezeu. Faptele de acest fel vor fi în acest caz ca un fel de idoli fără suflet. Şi un ceasornic bun merge cu exactitate, dar cine poate spune că în el există viaţă? Asfel celor care tratează cu răceală înduhovnicirea: «le merge numele că trăiesc, dar de fapt sunt morţi»[b]

Adevăratul râvnitor nu împlineşte numai cele poruncite de lege, ci şi un sfat şi orice bună inspiraţie, care se întipăresc în chip tainic în suflet; el săvârşeşte fapta bună nu numai atunci când i se prezintă prilejul, ci devine un descoperitor (născocitor) al lucrurilor bune, fiind plin de grijă atunci când e vorba numai de binele trainic, adevărat, veşnic. „Pretutindeni ne este trebuincioasă, spune Sf. loan Gură de Aur, osârdia şi o mare aprindere de suflet cu care să pornim la luptă chiar împotriva mortii însăşi; căci, altruinteri e cu neputinţă să câştigăm împărăţia." [c]

Faptele evlaviei şi ale comuniunii cu Dumnezeu sunt lucrări anevoioase şi pline de obstacole, mai ales la început. De unde putem căpăta puterile cu care să ridicăm toate aceste greutăţi? Le putem căpăta numai cu ajutorul harului lui Dumnezeu printr-o însufleţită râvnă.

Aşadar, adevarata martuire pentru o viată creştină este focul râvnei vii, pentru a-i placea lui Dumnezeu. Acum se pune întrebarea: cum se aprinde acest foc? Cine sunt aţâţătorii lui?                                    .

O astfel de râvnă se produce prin lucrarea harului, dar numai cu participarea sinceră a liberei noastre voinţe. Viaţa creştina nu este o viată firească; şi, iată cum trebuie să fie inceputul ei; prima ei trezire trebuie să se manifeste precum se trezeşte într-o sămânţă, viaţa vegetală atunci când în germenele ei ascuns pătrunde umezeala şi căldura, şi - prin ele - puterea de viaţă care restabileşte totul. Astfel, în noi, viaţa dumnezeiască se tre-zeşte, atunci când în inimă pătrunde Duhul lui Dumnezeu şi aşează acolo începutul vieţii după Duh

Focul râvnei plin de putere este darul Domnului. Duhul lui Dumnezeu, coborând în inimă, începe să lucreze într-ânsa printr-o râvnă, care nu e numai mistuitoare, ci şi atotlucrătoare. Unii se întreabă: pentru ce ne trebuie această lucrare harică? Oare noi singuri nu putem face fapte bune? Iată noi, am făcut cutare şi cutare faptă bună. De vom trăi, vom mai face ceva. Poate că puţini sunt oamenii care să nu-şi fi pus această întrebare.

Când se iveşte prilejul, nu e greu să faci un lucru bun, căci aceasta fac şi pagânii. Doar numai dacă ne dedicăm, nu întâmplă-tor, ci intenţionat unei virtuţi în care să stăruim cu tărie, să ne stabilim o anumită rânduială potrivit îndrumărilor Cuvântului lui Dumnezeu - şi facem acest lucru nu o lună sau un an, ci o viaţă întreagă  şi ne hotărâm să petrecem neabătuţi în această rânduială şi numai când, după aceasta, vom rămâne credincioşi acestei hotărâri, să ne lauzi cu puterea noastră; iar, fără toate acestea este mai bine să ne  punem pază gurii.

De obicei, omul rămâne puţin timp în rânduiala nouă pe care şi-a ales-o şi apoi o părăseşte. Şi cum ar putea face altfel? Nu-l ajută puterile. Numai veşnica putere dumnezeiască dobîndită prin rugăciune neîncetată, post si fapte bune pornite din adâncul sufletului, are însuşirea de a ne menţine neschimbaţi în hotărârile noastre lăuntrice, în mijlocul necontenitelor influenţe ale schimbărilor vremii. De aceea, trebuie să ne umplem sufletul cu această putere harică, pe care s-o cerem şi s-o primim după rânduială, şi ea ne va ridica şi ne va scoate din această agitaţie vremelnică.

Una dintre cele dintâi uneltiri pe care vrăjmaşul o urzeşte împotriva noastră este gândul încrederii în sine, adică gândul care ne îndeamnă să nu simţim nevoia ajutorului haric, ba chiar să-l respingem de-a binelea.

Vrăjmaşul pare că ar vrea să ne spună astfel: „nu te duce acolo, la lumină, unde alţii vor să-ţi dea nu ştiu ce puteri noi! Pentru mine, tu eşti bun aşa cum te afli." în urma acestor şoapte, omul se linişteşte. lar în acest timp, vrăjmaşul, într-un anumit loc aruncă o piatră (plăcerile), în alt loc îl duce pe om într-un teren alunecos (ademenirile patimilor), iar în altă parte îşi acoperă laţurile perfide cu felurite flori (o atmosferă plăcută).

Prin urmare, dacă dorim să începem o viaţă creştinească, atunci trebuie s-o începem prin a cere harul, zicând:

Doamne, dăruieşte-mi să-mi mărturisesc cugetele mele.

Doamne, stropeşte în inima mea roua daru-lui Tău.

Doamne, luminează inima mea pe care a întunecat-o pofta cea rea.

Doamne, dă-mi umilinţa şi aducere aminte de moarte, şi dă-mi lucruri de suflet curâţitoare.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, sădeşte frica în inima mea,patrunde cu frica Ta cărnurile mele.

Doamne, Mântuitorul meu, învredniceşte-mă sa Te iubesc, cu tot sufletul, gândul şi inima mea şi să fac întru toate voia Ta.[d]

Clipa în care harul se va pogorî şi se va uni cu voinţa noastră va fi clipa naşterii unei vieţi creştine - unei vieţi puternice, rezistente, rodnice. Dar, unde se poate dobândi şi cum se poate primi harul care zămisleşte viaţa cu adevarat creştinească? Dobândirea harului şi sfinţirea firii noastre se săvârşeşte în Sf. Taine. Aici, noi ne prezentăm în faţa lucrării dumnezeieşti sau îi oferim lui Dumnezeu firea noastră netrebnică, şi El, prin lucrarea Lui, o preface.”

Din cele pana aici tratate vedem ca potrivit invataturii crestine mantuirea ne vine prin intruparea, moartea, invierea si inaltarea la ceruri a Fiului lui Dumnezeu, iar noi o putem primi in Biserica prin harul Sfintelor Taine, cu care trebuie sa colaboram prin credinta si fapte bune.

Am vazut deaemenea ca mantuirea nu se incheie odata cu primirea harului divin al Sfintelor Taine, ci la dobandirea ei se cere si din partea noastra un aport de conlucrare. Numai la sfarsitul vietii obtinem “cununa dreptatii”, sau “premiul biruintei” (II Timotei IV, 6-8, Apocalipsa II, 10, III, 11). Datorita acestui fapt se cuvine sa asteptam cu bucurie mantuirea pe care Dumnezeu ne-o va da-o, dar intrucat exista posibilitatea caderii, se impune ca intru smerenie sa “lucram cu frica si cu cutremur la desavarsirea mantuirii noastre”(Filipeni II, 12).[8]

Drumul credinciosului spre mantuire pretinde o continua curatire a vietii duhovnicesti, de oricare fel de intinaciune, de orice patima sau pacat. Fara acest efort sustinut de eliminare a oricarui rau din fiinta sa, crestinul nu va putea implini scopul mantuirii, al comuniunii cu sfintenia lui Dumnezeu. [9]

Efortul continuei curatii duhovnicesti, al sfinteniei sau nepatimirii – cum i se mai spune – trebuie neaparat impletit armonios cu innoirea duhovniceasca, cu cresterea in virtute, prin fapte bune necontenit aratate semenului si colectivitatii din care facem parte, ajungand astfel la “statura barbatului desavarsit, la masura varstei deplinatatii lui Hristos” (Efeseni IV, 13). Numai astfel mantuirea corespunde desavarsirii vietii duhovnicesti, conform indemnului Mantuitorului: “Fiti desavarsiti, precum si Tatal vostru cel din ceruri desavarsit este”. (Matei V, 48). [10]

 

Amin.

 

 



[a] Mat. 7, 21

[b] Apoc. 3, 1

[c] Omilia 31 la Fapte

[d] Cf., Cele mai frumoase rugăciuni ale Ortodoxiei, pag. 172, 246-248



[1] Despre Mântuire, Pr. Prof. Sorin Cosma, "Mitropolia Olteniei", nr. 2/1987, pag. 96-102.

[2] Dogmatica ortodoxă, Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean

[3] Ibidem

[4] Dicţionar de Teologie Ortodoxă,  Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Ed 1994,  pp.263-264

[5] Pr. Prof. Isidor Todoran, Op. Cit.

[6] Ibidem

[7] Calea Spre Mântuire, Sf. Teofan Zăvorâtul

[8] Pr. Prof. Sorin Cosma, Op.Cit

[9] Ibidem

[10]Ibidem