SLUJIREA PREOTEASCA DUPA SFANTA SCRIPTURA SI SFANTA TRADITIE*

 

Pr. Conf. Constantin N. Galeriu,

"Studii teologice", nr. 1-2/1977, pag. 5-14.

 

A vorbi despre preotie inseamna a vorbi despre rostul si temeiul acestei slujiri; de constiinta chemarii si darului ei; inseamna a adinci aceasta chemare in lumina roadelor; mai concret, dupa Sfintul apostol Pavel, inseamna: <<a sti cum trebuie sa ne comportam in casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stilp si temelie a adevalului>> (I Tim. III, 15).

Izvorul de inspiratie si putere pentru cunoasterea si slujirea preoteasca il avem in Sfinta Scriptura si Sfinta Traditie, in experienta vie a Sfintilor Parinti, invatatori si pastori ai Bisericii. Cu acestia, in acelasi Duh cu <<mai Marele Pastorilor>> (I Petru IV, 4), ne aflam in acea continuitate harica neintrerupta, in <<succesiunea apostolica>>. Le sintem urmasi, potrivit poruncii aceluiasi Apostol: <<Fiti urmatori mie, precum eu sint urmator lui Hristos>> (I Cor. XI, 1).

S-a vorbit si s-a scris mult despre slujirea preoteasca: tema ramine insa mereu actuala, mereu vie. Pentru ca si noi, in timpul nostru, sintem chemati <<impreuna lucratori cu Hristos>>, <<iconomi>> ai Evangheliei si <<Tainelor lui Dumnezeu>> (I Cor. IV, 1), prin care sa slujim cu un dar propriu Bisericii.

Slujirea preoteasca isi are temeiul, fiinta, in iconomia mintuirii. Adinc si revelator ne reda Sfintul Evanghelist Luca momentul chemarii si alegerii Apostolilor: <<In zilele acelea, Iisus a iesit la munte ca sa se roage si a petrecut noaptea in rugaciune catre Dumnezeu. Si cind s-a facut ziua, a chemat la Sine pe ucenicii Sai si a ales din ei doisprezece, pe care I-a numit Apostoli>> (Luca VI, 12-13).

Domnul s-a rugat mai intii Tatalui. In chemarea la apostolat, avea loc un act dumnezeiesc, un act creator. Dupa Traditia Sfinta, Tatal lucreaza totul prin Fiu, in Sfintul Duh. Acum, pentru instituirea acestei sfinte taine, Fiul se roaga, comunica cu Tatal; caci rugaciunea e dialog divin si dialogul divin e ziditor. Iar <<cind s-a facut ziua>> spune Sfintul Evanghelist, deci dimineata, a chemat pe ucenici si I-a ales pe cei doisprezece: ca in <<dimineata>> zilelor creatiei, cind mereu se zidea ceva nou (Fac. I). aceasta ne spune ca vocatia de apostol si in continuare cea de preot e o zidire, o formare, o modelare speciala dupa chipul Arhierului cel vesnic.

Poarta in sine, de asemenea, un dar, <<o harisma>>, harisma <<preotiei sacramentale>>, prin care stii ce ai de facut, iti stii menirea. Sfinta Evanghelie ne face cunoscut si continutul darului, al acestei <<harisme>>: <<Chemind pe cei doisprezece, Iisus le-a dat putere peste toti demonii – deci peste tot raul; de asemenea, sa vindece bolile, - mai ales prin dezlegarea, prin iertarea pacatelor, vindecarea sufletelor; si i-a trimis sa propovaduiasca Evanghelia imparatiei>> (Luca IX, 1), iar la Cina cea de Taina le-a zis: <<Faceti aceasta intru pomenirea Mea>> (Luca XXII, 19). Inainte de a se inalta la cer, le mai porunceste: <<Mergind invatati toate neamurile, botezindu-I pe oameni in numele Tatalui si al Fiului si al Sfintului Duh>> (Matei XXVIII, 19). De la inceput le incredinteaza aceste daruri si slujiri de a invata, de a vindeca si sfinti prin dumnezeiestile taine, de a stapini peste cel rau; daruri cu care aveu ei sa zideasca o <<casa duhovniceasca, din pietre vii>> (I Petru II, 5) Biserica, <<temelia>> si <<piatra din capul unghiului>> fiind El, Hristos.

De fiinta tainei tine, odata cu chemarea, alegerea si impartasirea acestor daruri, si <<trimiterea>>. E o adinca pedagogie divina in lucrarea Mintuitorului cu Sfintii Apostoli. Domnul ii pregateste de-a lungul anilor petrecuti impreuna cu dinsii; ii invata, ii supune la felurite incercari, le da si lor sa propovaduiasca, sa vindece, sa izgoneasca raul. Iar in ziua Invierii, dupa ce El Insusi invinge pacatul si moartea, ii instituie si pe ei partasi misiunii, lucrarii Sale. <<A venit Iisus si a stat in mijloc si le-a zis: <<Pace voua!…. Precum M-a trimis pe Mine Tatal, va trimit si Eu pe voi. Si zicind aceasta, a suflat asupra lor si le-a zis: luati Duh Sfint; carora veti ierta pacatele, le vor fi iertare si carora le veti tine, vor fi tinute>> (Ioan XX, 21-22).

Cit de adinc e faptul ca Domnul instituind preotia o uneste si o intemeiaza in propria Sa <<trimitere>> si slujire: <<Precum M-a trimis pe Mine Tatal si Eu va trimit pe voi>>. Domnul Insusi, mai inainte, spusese ca e <<trimis>>. <<Nu fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis>> (Ioan V, 30). Acum Apostolii si prin ei preotii sint de asemenea niste <<trimis>>, din aceeasi porunca si cu acelasi mesaj. In ziua Cincizecimii, cind ei vor incepe propriu-zis slujirea lor in Biserica, trimitindu-le de la Tatal Duhul Sfint, Iisus le trimite acelasi Duh, de la Care El Insusi s-a nascut din Fecioara si care a coborit peste El la Botez. <<Slava pe care mi-a dat-o Mie, eu le-am dat-o lor>> (Ioan XVII, 22), marturiseste Tatalui. <<Preotia e lucrare din lucrarea lui Hristos, putere din puterea lui Hristos, cuvint din cuvintul lui Hristos>>1. Sau cum spune Teofan al Niceei: <<Preotia este vednicie dumnezeiasca, un har prea fericit, o stiinta a intelepciunii divine, un lucru ceresc si mai presus de fire, iesit din insesi firea lui Dumnezeu>>.2. acestea confirma ceea ce spusese Apostolul: <<Nimeni nu-si ia singur cinstea aceasta, ci daca este chemat de Dumnezeu ca si Aaron>> (Evr. V, 4).

Actul insusi al consacrarii, al transmiterii Duhului Sfint, direct prin <<insuflare>> din partea Mintuitorului asupra Apostolilor, si coborirea limbilor de foc in Cincizecime, apoi prin <<punerea miinilor>> de catre Apostoli peste urmasii lor, reveleaza aceasta adinca legatura a preotiei cu izvorul ei, cu preotia Mintuitorului Hristos. Taina hirotoniei, cum explica si cuvintul, se savirseste prin <<punerea miinilor>>. Dar, <<miinile Tale m-au facut si m-au zidit>>, spune psalmistul. Miinile lui Dumnezeu Tatal sint: Fiul si Duhul Sfint explica si Sfintul Irineu. In taina Preotiei, prin miinile arhiereului, lucreaza miinile dumnezeiesti ale Tatalui: Fiul si Sfintul Duh; se impartaseste in ea energie, putere, lucrare dumnezeiasca. Despre Mintuitorul spune Sfintul Evanghelist Luca: <<Putere iesea din El si vindeca pe toti>>, iar Mintuitorul spunea Apostolilor: <<Pe bolnavi miinile veti pune si bine le va fi>>. Pina si <<umbra lui Petru>> (Fapte V, 15), si <<stergarele lui Pavel>> erau binefacatore. Toti slujitorii Noului Testament, urmasi ai Sfintilor Apostoli: Tit, Timotei, preotii sfintiti de acestia, cei sapte diaconi, se vor impartasi de acest har, prin <<hirotonie>>, prin punerea miinilor. Prin <<punerea miinilor>> venea Duhul Sfint asupra lor (Fapte VIII, 17-18; XIX, 6). Si de observat ca aceasta cale de impartasire harica era de mai inainte revelata: o aflam si in Vechiul Testament. Cind Moisi cere lui Dumnezeu un urmas care sa fie <<pastor obstei lui Israel>>, Domnul ii zice: <<Ia-ti pe Iosua, fiul lui Navi, om cu duh intr-insul, pune-ti peste el mina ta … da-I din slava ta, ca sa-l asculte toata obstea fiilor lui Israel..>> (Num. XXVII, 15-20), <<Si Iosua s-a umplut de duhul intelepciunii, pentru ca isi pusese Moisi miinile asupra lui>> (Deut. XXXIV, 9).

Toate aceste acte divin-umane alcatuiesc fiinta vocatiei, a chemarii care porneste de la Dumnezeu catre noi, in aceasta mare taina a preotiei. <<Vocatia, spune un teolog roman, este o chemare dumnezeiasca si tainica, rasarind din harul lui Dumnezeu, nu din persoana umana o pretului, ci din dragostea lui Dumnezeu pentru noi; dar care se uneste cu puterile sufletului si se manifesta prin darurile alese ale puterii preotiei>>3. Ceea ce apartine apostolului, preotului e raspunsul la chemare. Raspuns pe care proorocii Vechiului Testament si Apostolii il dadeau, cum se stie, spontan, decis, cum citim la Isaia VI, 8: <<Iata-ma, trimite-ma>>, sau in Noul Testament: <<Iata-ma, vin sa fac voia Ta, Dumnezeule!>> (Evrei X, 9). Ei aveau adinc si luminos constiinta vocatiei o aveau in fata constiintei si constiita lor sta in fata ei; traiau din ea, dintr-un dialog interior, continuu cu ea; din lucrarea si roadele ei. Asa dupa cum si noi slujim altarului printr-o asemenea chemare. Si dupa masura constiintei si a fidelitatii fata de ea culegem si rod si bucurie. <<Din totdeauna credinciosii, si-au indreptat pasii catre locasul Domnului, daca simtirea lor sufleteasca I-a incredintat ca acolo slujeste un suflet ales, nascut pentru a fi preot, inzestrat cu chemare de sus de a fi printre oameni, <<omul lui Dumnezeu>>. De aceea, numai cine a simtit in adincurile fiintei sale chemarile tainice ale unei puteri de dincolo de El, a unei puteri de sus, pentru a lasa toate si a-si inchina viata slujirii lui Dumnezeu si a oamenilor ca preot, numai acela sa se apropie de sfintenia altarului si sa cuteze a implini toate cite sint unite de oficiul sfint al preotiei>>4. Altfel, stim ca Mintuitorul distinge: <<Multi chemati, putini alesi>>. Ales devine acela care raspunde la chemare (Sfintul Chiril al Alexandriei) cu intreaga lui faptura, inspirindu-se din ea, gindind, vorbind, scriind, lucrind in lumina ei.

Si dimpotriva, ce mare gol, ce adinca suferinta e in viata cind nu-ti recunosti o vocatie, un rost al tau in lume, cind ai <<ingropat talantul>>, caci fiecare are un <<talant>>, un dar. In schimb, a-ti cunoaste darul, chemarea si a I te darui cu toate fortele inseamana a-ti afla sensul vietii, in ce ne priveste, al vocatiei preotesti.

Dar nu mai mica e greseala unei preotii care nu e chemare, mobilul careia e cariera, cistigul, uneori orgoliul, satisfactia. Sfintul Grigorie Teologul isi marturiseste astfel unul din motivele pentru care nu cuteza sa imbratiseze preotia: <<Imi era rusine de altii care se indeasa spre Sfinta Sfintelor cu miini necurate, cu sufletele nesfintite; care … se ingramadesc si se imbulzesc in jurul sfintei mese, ca si cum pentru dinsii treapta aceasta este nu un model de virtute, ci un mijloc de cistigare a existentei; nu o slujba impreunata cu grea raspundere, ci o functie lipsita cu totul de raspundere>>5.

Parintii si invatatorii Bisericii disting in iconomia si preotia mintuitoare a Domnului, trei slujiri: chemarea invatatoreasca (profetica), slujirea arehiereasca si demnitatea imparateasca, - slujiri care se continua de la Iisus Hristos in activitatea pastorului de suflete, a preotului.

Cind se savirseste Sfinta taina a Hirotoniei, Arhiereul sfintilor se roaga astfel: <<Dumnezeule cel mare intru putere si adinc intru intelepciune, Insuti Doamne, pe acesta pe care ai bineboit a-l ridica la treapta de preot, umple-l de darul Sfintului Tau Duh, ca sa fie vrednic sa stea fara de prihana inaintea jertfelnicului Tau, sa vesteasca Evanghelia imparatiei Tale, sa liturghiseasca cuvintul adevarului Tau, sa-Ti aduca Tie daruri si jertfe duhovnicesti, sa innoiasca poporul tau prin baia nasterii de a doua>>. Sint cuprinse si transmise aici haric, in atmosfera liturghica, lucrarile sfinte fundamentale ale preotiei: vestirea Evangheliei, oferirea unei jertfe nesingeroase si duhovnicesti cu savirsirea celorlalte taine, innoirea si calauzirea poporului dreptcredincios.

Urmind Apostolilor care au fost slujitorii Cuvintului, preotul e inainte de toate si el slujitor al lui Dumnezeu-Cuvintul, e invatator. Si nu poate fi slujitor al lui Dumnezeu-Cuvintul, e invatator. Si nu poate fi slujitor al lui Dumnezeu-Cuvintul cel ce nu cunoaste cuvintul lui Dumnezeu. Teologul, preotul e un neostenit si adinc cercetator al Sfintei Scripturi. Cei dintii crestini staruiau zilnic in invatarea Apostloilor (Fapte II, 46). Despre ucenicul sau Timotei, Sfintul Pavel spune ca, <<de mic copil cunostea Sfinta Scriptura>> (II Tim. III, 15). Parintii Bisericii meditau Sfinta Scriptura, se inspirau din ea, vorbeau prin Sfinta Scriptura, o traiau pina la identificarea fiintei lor cu Duhul Sfintei Scripturi, a Cuvintului divin revelator de viata, creator. Citirea Sfintei Scripturi era pentru ei o impartasire harica: <<Mincam Trupul lui Hristos si bem singele Lui, din dumnezeieasca Euharistie, dar si din citirea Sfintei Scripturi>>, invata Fericitul Ieronim6. Asa cum spusese Domnul : <<Cel ce asculta cuvintul Meu… are viata vesnica>> (Ioan V, 24). Sfintul Nil arata ca <<Setea dupa Sfinta Scriptura masoara starea noastra duhovniceasca>>7. Origen, Didim cel Orb si Sfintul Ioan Gura de Aur o cunosteau aproape in intregime pe de rost. Atiti parinti imbunatatiti si astazi stiu Psaltirea.

Preotul ortodox citeste Sfinta Scriptura asa cum o talmaceste experienta duhovniceasca a Sfintilor Parinti. Scrisul si viata lor sint pentru noi comentarii si marturie vie a revelatiei. De aceea preotul nu poate sa nu fie si intru aceasta un urmas, deci un cunoscator adinc al Sfintilor Parinti si al marilor dascali ai Bisericii.

Slujitor al lui Dumnezeu pentru cei credinciosi, preotul ortodox are constiinta ca slujeste timpului lui, cu intrebarile si solutiile ce trebuie cautate, aflate. El e dator sa cunoasca deci preocuparile, scrisul, cultura vremii lui <<pentru a nu cadea sub osinda unui instrainat, a unui izolat de viata>>8. El e fiintial unit cu neamu, cu patria careia ii impartaseste destinul, asemenea Sfintului Pavel (Filip. III, 5; II Cor. XI, 23; Rom. XI, 1).

Cu invatatura Sfintei Scripturi, a Sfintilor Parinti si invatatori ai Bisericii, cu educatia si cultura lui multilaterala, preotul ortodox, asemenea <<carturarului cu invatatura despre imparatia lui Dumnezeu, scoate din vistieria lui vechi si noi>> (Matei XIII, 52), si raspunde intrebarilor credinciosilor care cauta, asemenea psalmistului <<calea pe care ei trebuie sa mearga>> (Ps. CXLII), ii invata <<drept cuvintul adevarului>>< propovaduindu-l, staruind, cum s-a spus << cu timp si fata timp>> mustrind, certind, indemnind, cu toata indelunga-rabdare, pentru a-I feri de <<orice ratacire>>, <<abatere de la dreapta credinta>> (II Tim. IV, 2) si de la pacat. El stie ca predicarea cuvintului sta in insusi inceputul mintuirii credinciosului. Caci <<cum vor crede in Acela de care n-au auzit? Si cum vor auzi fara propovaduitor?>> (Rom. X, 17). Predicarea cuvintului este ea insasi dovada credintei lui, certificatoare a chemarii lui preotesti si o adinca responsabilitate. <<Caci daca vestesc Evanghelia, zice Sfintul Pavel, nu-mi este laudata, pentru ca sta asupra mea datoria si voi mie daca nu voi binevesti>> (I Cor. IX, 16).

Fireste, vestirea singura nu este de ajuns. Fapta, mai ales, este masura vietii. <<Nu fii ca stilpul ce sta pe marginea drumului si arata calea, directia, dar el nu se misca din loc>>, zice un Parinte; <<fii ca o calauza care si arata calea si el insusi merge inainte>>. Invatatura si evlavia trebuie sa fie una in viata preotului. Nici evlavia fara invatatura: <<Ce te faci in fata ereticului numai cu evlavie, fara cunostinta Scripturii?>>, se intreaba Sfintul Ioan Gura de Aur. Dar nici invatatura fara evalvie, fara viata. <<Pe orice cuvint il poate contrazice alt cuvint>> zice Sfintul Grigorie Telogul. Dar nu este cuvint care sa contrazica <<fapta>>, cuvintul preotului trebuie sa devina fapta si viata; viata nascuta din Cuvintul si viata lui Iisus Hristos.

Slujitorul lui Dumnezeu nu este numai slujitor al cuvintului, ci al jertfei Domnului sau. Este jertfitor si sfintitor, caci jertfa e sfintire: <<Se sfinteste ceea ce se aduce Domnului>>, spun Sfintii Parinti.

Se intelege de la sine ca preotia ca jerfa isi are originea si temeiul in preotia lui Hristos. Nu e locul sa adincim aici preotia sacarmentala a lui Iisus Hristos, dar putem spune ca preotia Domnului consta esential in aceea ca El, ca Dumnezeu si Om in acelasi timp, e deodata si jertfitor si jertfa, si Cel ce aduce si Cel ce se aduce si sfint si sfintitor prin Sine. In aceasta identitate a Arhiereului cu jertfa, sta perfectiunea jertfei Sale netrecatoare, calitatea Sa de vesnic Arhiereu. El n-a jertfit ca Dumnezeu-Om pe nimeni pentru Sine, cum cereau vechile sacrificii, ci pe El pentru noi toti. <<Fiul Omului n-a venit sa I se slujeasca, ci El sa slujeasca si sa-si dea viata rascumparare pentru multi>> (Matei XX, 28). In acest duh curat al jertfei lui Hristos, s-a nascut si inspirat slujirea jertfelnica a Apostolilor. <<In toate infatisindu-ne pe noi insine ca slujitori ai lui Dumnezeu, spune Sfintul Pavel, in multa rabdare, in necazuri, in nevoi si (…) in osteneli, in privegheri, in posturi; in curatie, in cunostinta, in indelunga rabdare, in bunatate, in Duhul Sfint in dragoste nefatarnica; in cuvintul adevarului, in puterea lui Dumnezeu>>(II Cor. VI, 4-7) <<si pe linga cele din afara, ceea ce ma impresoara in toate zilele este grija de toate Bisericile. Cine este slab si eu sa nu fiu slab? Cine se sminteste si eu sa nu ard?>>… <<Foarte bucuros voi cheltui si ma voi cheltui pentru sufletele voastre>> (II Cor. XI, 28-29; XII, 15). El traia cu adevarat ceea ce se afirma in teologia de azi: <<Sa fii om pentru altii>>. Sfintul Pavel era cu toata viata lui pentru altii. Dar era astfel pentru ca lui <<a vietui ii era Hristos>> (Filip. I, 21). <<M-am rastignit impreuna cu Hristos si nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine>> (Gal. II, 20).

Si viata sfintilor, mucenici, cuviosi, drepti, mari ierearhi, ca: barbatii apostolici, Policarp al Smirnei, Ignatie al Antiohiei s.a.; Iustin Martirul, Ciprian al Cartaginei sau: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Ioan Gura de Aur, Maxim Marturisitorul s.a. a fost o jertfire continua, in acelasi spirit. Aceasta constiinta si realitate o exprima concentrat: Sfintul Grigorie de Nazianz in cuvintele: <<Noi sintem preoti prin aceea ca ne oferim pe noi insine ca jertfa duhovniceasca>>9. Iar in alta parte exclama: <<O! Hristoase, pentru Tine si prin Tine traiesc, vorbesc, cint, slujesc. E unica mea ofranda>>10.

Urmind Mintuitorului si acestor pilde vii, slujirea sfintitoare a preotului trebuie sa realizeze aceasta identificare cu starea de jertfire pentru Dumnezeu (Rom. XII, 1) si pentru om (Ioan XIII, 35). Preotul nu-l aduce doar pe Hristos, jertfa pe altar, sub chipul piinii si vinului, ci asemena lui, se aduce si pe sine. Jertfa adevarata e jertfa personala, e sa te oferi pe tine. Daruiesc darul meu si eu insumi ma imbogatesc si fiecare se imbogateste din darurile tuturor, in Hristos, in Biserica.

Viata liturgica este si ramine izvorul de inspiratie si calea pentru a trai jertfelnic, liturgic, euharistic; si nu numai in Biserica, ci permanent, in viata de toate zilele. <<Eu nu sint vrednic a fi preot, zicea Sfintul Simeon Noul Teolog, dar cum trebuie sa fie un preot stiu…In fata sfintei mese, preotul trebuie sa priveasca cu mintea prin sfintele daruri insasi dumnezeirea. Si nu numai atit, ci sa-l cistige pe Insusi Domnul si sa-l aiba pururea petrecind in fiinta sa, in inima sa. Numai asa, cu un cuget treaz si cu indraznire, va putea inalta rugile sale de preot catre Dumnezeu pentru pastoritii sai, pentru fiii sai duhovnicesti incredintati lui>>.

Asemenea Sfintului Ignatie al Antiohiei pe care Biserica l-a numit <<teoforul>> - purtatorul de Dumnezeu, preotul e un <<teofor>>, purtator al darului lui Dumnezeu. Ma ofer si slujesc cu ceea ce am primit prin harul, prin ziditoarea <<punere a miinilor>>, cu ceea ce am devenit, sint si port in mine ca preot. Cind Iisus invata iubirea, El se da pe sine pilda: <<Sa va iubiti unul pe altul precum Eu v-am iubit pe voi>> (Ioan XIII, 34). Cind da ucenicilor pacea, incredinteaza: <<Pacea Mea o dau voua>> (Ioan XIV, 27). El care a rostit: <<Adevarul te face liber>> (Ioan XIII, 32) a spus in acelasi timp despre Sine: <<Eu sint calea, adevarul…>> (Ioan XIV, 6). Iisus Hristos este si daruieste din Sine: iubire, adevar, pace. Preotul bincuvinteaza, invata, sfinteste in masura in care si el a <<intrupat>>, a tinut <<aprins darul>>, l-a <<inmultit>>, si-l impartaseste viu, personal. Altfel, cum ai putea rosti in Sfinta Liturghie: <<Sa ne iubim unii pe altii, ca intr-un gind sa marturisim pe Treimea cea deofiinta>>, daca tu te aflii in neiubire cu vreunul din credinciosii pastoriei tale? Cum poti darui <<Pace tuturor>>, pina cind nu ai in sine-ti pace cu Dumnezeu, cu oamenii, cu constiinta ta? Oare, ca sa poti cere impreuna cu credinciosiiL <<Da Doamne!>>, nu trebuie sa daruiesti, sa te daruiesti si tu oricui te intimpina in vreo nevoie? Cind anunti: <<sa luam aminte Sfintele Sfintilor>>, pentru a-I sfinti pe credinciosi cu singele haric al lui Hristos, nu trebuie sa cugeti si sa cunosti tu mai intii sfintenia veitii tale! <<Cum ar indrazni cineva sa imbrace chip si nume de preot…, cind inca n-a ajuns in duh, Biserica a Dumnezeului celui viu si locas viu al lui Hristos>>, se intreaba Sfintul Grigorie Teologul? Sfintenie, curatie launtrica in ginduri, in constiinta, in fapte. Si dovedind-o concret in viul vietii. De pilda: Preotul isi rosteste cuvintul numai cu un adinc consimtamint al duhului, al constiintei si nu e la el cuvint intimplator, involuntar, necugetat; mai mult, el vorbeste si tacind, prin faptele lui, prin viata lui, raspindind in jur, potrivit cuvintului din Sfinte Liturghie o <<buna mireasma duhovniceasca>>. Tristetea el nu si-o trimbiteaza, iar ofensa primita I se preface in meditatie ziditoare. Gluma lui nu sminteste, placerea lui nu costa lacrimi pe altii; mai curind doreste sa stearga lacrimi. El stie: <<Cei ce sint ai lui Hristos, trupul si-au rastignit cu patimile si cu poftele>> (Gal. V, 24). Refuza placeri desarte pentru ca nu-si ingaduie timp desert, gol, mort. Astfel, nici nu exista timp cu desavirsire gol: <<Cind n-ai de lucru iti da diavolul de lucru>>, observa Parintii. Preotul nu are timp de pierdut. Viata lui e continua zidire de sine si urcus si e ziditoare pentru altii. Raspunde indata la orice chemare, citeste, se roaga, adinceste problemele vietii; mereu preocupat, sufera cu cei ce sufera, duhovniceste e penitent cu cei penitenti. Nu inseamna ca nu are si el mingiierile, satisfactiile lui. Acestea sint insa pe masura si calitatea vocatiei lui preotesti: ele se numesc bucurii. Cu <<Bucursti-va!>> a intimpinat Iisus cel invaiat pe mironosite. <<Bucuria mintuirii>> (Ps. L., 13), <<bucuria roadelor>> (Matei VII, 20; Ioan XV, 8) sint autentice bucurii. Bucuria, ca ai alinat o durere, ai trezit o nadejde in deceptie si deznadejde, credinta si incredere in indoiala si neincredere; constiinta si viata curata, si sens al vietii, intr-un suflet bintuit de ginduri rele, dezorientare si pacat. In toate acestea e o modesta, dar nu mai putin autentica jertfa a preotului, in misiunea lui de a sfinti, de a <<mintui>>.

Preotia lui Hristos, preotie divin-umana, poarta in ea si o demnitate imparateasca. Teologii vad manifestindu-se aceasta demnitate, mai ales, prin Invierea Domnului, invingind deci pacatul si moartea, prin inaltarea la cer si prin sederea sa de-a dreapta Tatalui.

Dar demnitatea imparateasca a Domnului, cum stim din intreaga Sa viata petrecuta pe pamint, nu se manifesta <<stapinind>>, ci slujind: <<Cel ce vrea sa fie mare, sa slujeasca tuturor>>, a spus Mintuitorul (Matei XX, 26), si El a slujit pina la <<chipul robului>> pina la sacrificiul de Sine. <<Eu il numesc pe Hristos imparat pentru ca Il vad rastignit>> spune Sfintul Ioan Gura de Aur; unui imparat I se cuvine sa se jertfeasca pentru ai lui>>11. Iisus a restaurat astfel sensul originar al demnitatii prin slujire12.

Observam de asemenea in Sfinta Scriptura ca dupa inviere, Domnul se adreseaza ucenicilor cu apelativul <<fiilor>> (Ioan XXI, 5). Demnitatea imparateasca a Domnului se reveleaza atunci si ca o paternitate spirituala; preotia sa e paternitate, e pastorie: <<Eu sint pastorul cel bun>> (Ioan X; 14). De aici se intelege ca si scopul unui adevarat preot e sa fie un <<parinte duhovnicesc>>, pentru a-I calauzi, conduce pe credinciosi spre <<Unicul Parinte>> pe care-l invocam: Tatal nostru…

Sfintii Apostoli aveau profund constiinta acestei paternitati duhovnicesti. <<Nu am mai mare bucurie, zice Sfintul Evanghelist Ioan, decit ca sa aud ca <<fiii mei umbla in adevar>> (III Ioan I, 4). Iar Sfintul Apostol Pavel numea <<fiii mei umbla in adevar>> (III Ioan I, 4). Iar Sfintul Apostol Pavel numea <<fii in credinta>> nu numai pe Timotei si Tit (I Tim. I, 2; Tit I, 4), ci si toata biserica din Corint, cind scria: <<De ati avea zece mii de invatatori in Hristos, nu aveti insa multi parinti caci eu v-am nascut prin Evanghelia in Iisus Hristos (I Cor. IV, 15). Si intreaga lui slujire apostolica a fost parinteasca: <<Ca un parinte pe copiii sai, precum stiti, asa v-am rugat si v-am mingiiat>> (I Tes. II, 11).

Inspirati de ei, urmasii lor in Biserica primelor veacuri, s-au si numit <<parinti>>, - parinti ai Biserici. Pentru ca asa cum viata fireasca se transmite prin parinti, viata cea in duhul si adevarul Evangheliei ni s-a transmis de la Hristos si prin El de la Tatal, prin Sfintii Apostoli si Sfintii Parinti. <<Duhul Tatalui vostru este care graieste in voi>> (Matei X, 20) spune Domnul, Apostolilor si in contiunare urmasilor; ca purtatori ai Duhului Tatalui, s-au numit ei <<parinti>>. Ucenicii Sfintului Pahomie marturiseau ca il aveau pe el - <<dupa Dumnezeu ca pe un parinte>>. Iar Sfintul Ioan Gura de Aur in acest spirit se adresa fiilor lui sufletesti: <<Va iubesc asa cum ma iubiti voi si ce as fi eu fara voi? Voi imi sinteti si fii si frati, voi imi sinteti lumea toata! Nu am nici bucurie nici durere care sa nu fie a voastra>>13. Cu adevarat adinca constiinta de parinte!

Asemenea Mintuitorului, Apostolilor si Parintilor Bisericii, constiinta preotului, de conducator, de cap si pastrator al turmei sale e constiinta de parinte. De aceea credinciosii il cheama cu acest nume: <<Parinte>>. Si un Ava Pimen atrage atentia: <<Nu porunci niciodata, ci fa-te pilda>> parinteasca tuturor.

Teologic vorbind, preotului I s-a dat puterea <zamislirii duhovnicesti>>, <<nasterii din nou>>, <<infierii cele dupa har>>14. Slujirea lui sfinta e sa se faca partas imparatiei lui Dumnezeu, imparatiei iubirii si adevarului, dreptatii si pacii. Prin taina sfintului Botez, el naste fii duhovnicesti Parintelui ceresc spre zidirea acestei imparatii, a Bisericii. Si ii <<formeaza dupa chipul Fiului Sau>> cu truda, cu nevointa, asemenea Apostolului care scrie galatenilor: <<Copiii mei, pentru voi sufar iarasi durerile nasterii, pina ce va lua Hristos chip in voi>> (IV, 19). Si traieste mereu cu sentimentul, cu constiinta de parinte al parohiei lui. E unit cu ea prin inrudire sacra, de <<singe>>, pentru ca e inrudire prin <<trupul si singele lui Hristos>>, din care se impartaseste impreuna cu credinciosii, cu fiii lui duhovnicesti. Teologic vorbind, formeaza un trup cu ei. E inrudit cu ei, unit in aceeasi viata a lui Iisus Hristos, viata de credinta, nadejde, dragoste, bunatate, curatie sufleteasca, munca creatoare; in acelasi tel – binele tuturor. Si cu grija parinteasca se nevoieste pentru ei, nu gindind, urmarind numai veniturile pe care pot ei sa I le ofere. Dupa spusa Apostolului: <<Nu copiii sint datori sa agoniseasca pentru parinti, ci parintii pentru copii>> (II Cor. XII, 14). Ci veghind si ingrijindu-se el neincetat de ceea ce au ei trebuinta pentru binele si mintuirea lor. Traindu-le virtutile, ostenelile, bucuriile lor, grijile, scaderile, ratacirile sau necazurile lor; tuturor acestora aflindu-le inspirat o solutie, un raspuns. Inca prin glasul proorocului, Sfinta Scriptura zice: <<Pe oaia ce ratacita si pierduta o voi intoarece la staul, pe cea ranita o voi lega, pe cea bolnava o voi intari, pe cea tare o voi pazi si voi pastori cu dreptate>> (Ezechil XXXIV, 16). Ce sfinta este aceasta chemare!

Noi toti care am primit taina sfintei Preotii, avem in fata constiintei acel moment liturghic de dupa sfintirea Darurilor, cind Arhiereul sfintilor ne-a incredintat in mina Sfintul Agnet, Trupul lui Hristos, rostind: <<Primeste odorul acesta si-l pastreaza pe El pina la a doua si slavita venire a Domnului nostru Iisus Hristos, cind El are sa-l ceara de la tine>>. Acest gest sacru cuprinde in sinteza intreaga raspundere a preotului pentru trupul lui Hristos. Nu numai pentru cel de pe sfintul altar, ci pentru intreg trupul Domnului – Biserica; si fiecare preot pentru parohia, biserica incredintata lui. Raspundere inaintea lui Dumnezeu si a celor incredintati spre pastorie.

Dar o raspundere unita cu increderea. Preotul nu slujeste niciodata singur. E impreuna cu Iisus Hristos, capul Bisericii a carui <<preotie este, dupa cuvintul Prea Fericitului Patirarh Justinian, un act de slujire, de slujire nesfirsita pina la jertfa>>15 si care a spus ucenicilor inainte de a se inalta de la ei: <<Iata, Eu cu voi sint in toate zilele, pina la sfirsitul veacurilor>> (Matei XXXVIII, 20). – E impreuna cu Sfintii Apostoli si cu Sfintii Parinti, urmindu-le, citindu-I, implinindu-le cuvintele, indeosebi ale Sfintului Pavel catre ucenicii lui: Timotei si Tit (I Tim. III, 1-12; Tit I, 5-9). E impreuna cu credinciosii pe care slujindu-I si crescindu-I in <<credinta, in adevar si in dragoste>>, <<la starea barbatului desavirsit, la masura virstei deplinatatii lui Hristos>> (Efes. IV, 13), preotul insusi se intareste prin ei, prin rivna, roadele si dragostea lor, asa cum toti facem aceasta experienta in viata Bisericii. Dar atunci la raspundere si incredere se adauga bucurie si nadejde. Bucurie ca iti implinesti o chemare si iti aduci ofranda, rodul tau. O ofranda smerit, dar in serviciul unor valori sacre: Biserica si neamul tau, Bucurie si nadejde in Acela care a mingiiiat si rasplatit pe inmultitorul talantilor: <<Bine, slujitor bun si credincios>>.. (Matei XXV, 21).

NOTE BIBLIOGRAFICE

* Prelegere inaugurala tinuta la deschidere cursurilor pe anul 1976-1977 la Institutul teologic universitar din Bucuresti.

1. Prof. T. M. Popescu, Sfintenia si raspunderile preotiei, in <<Studii teologice, IV (1952) nr. 3-4, p. 159.
2. Migne, P.G., 321 D.
3. Pr. Prof. I. G. Coman, Vocatie si pregatire pentru teologie, in <<Studii teologice>> VI (1954), nr. 5-6, p. 239.
4. † Teoctist, arhiepiscop si mitropolit, Preotia crestina, in <<Mitropolia Olteniei>>, XXV (1973), nr. 9-10, p. 716.
5. Sf. Grigorie Teologul Apologia pentru fuga sa in Pant, trad. Pr. N. Donos, Husi, 1931.
6. In Eclesiastum II, 13, citat la P. Evdokinov in les Ages de la vie, Paris, 1964, p. 207.
7. P. G. XXIX, 213 C.
8. † Teoctist, arhiepiscop si mitropolit, ibidem.
9. P.G. XXXV, 498.
10. P.G. XXXVII, 1327.
11. Cuvintari la Praznice imparatesti, in Col.<<Izvoarele Ortodoxiei>> vol. III. Bucuresti 1940 p. 185.
12. Vezi: † Antonie Plamadeala, episcop, vicar patriarhal, Biserica slujitoare, in <<Studii teologice>> XXIV (1972) nr. 5-8.
13. Cf. C. V. Gheorghiu, Saint Jan Bouche d’Or, Paris, 1957, p. 146.
14. Sf. Ioan Gura de Aur, Despre Preotie, trad. Pr. D. Fecioru, <<Biserica Ortodoxa Romana, LXXV 91957), nr. 9-10, p. 964.