Sfinţii - modelul vietii duhovniceşti

 

Minunat este Dumnezeu intru Sfintii Sai (Psalm 67, 36),

caci prin sfintii care sunt pe pamantul Lui, minunata

 a facut Domnul toata voia intru ei" (Psalm 15,3).

 

Se povesteşte despre Cuviosul Serapion aceasta: mai înainte - fiind tînăr -, s-a vîndut pe sine unui lăutar elin pe douăzeci de galbeni, pe care, păstrîndu-i, i-a înapoiat celui ce-i dăduse, după ce l-a întors pe el şi pe toată casa la Hristos Dumnezeu. Pentru că lăutarul, vedea pe robul său petrecînd în toate zilele în posturi, deoarece gusta numai seara puţină pâine şi bea apă cu măsură; iar noaptea, sculându-se, se ruga Dumnezeului său cu lacrimi. Pentru aceea el s-a umilit mai întâi, apoi femeia lui şi după aceea toată casa lui a crezut în Hristos, adevăratul Dumnezeu, şi au luat Sfîntul Botez. Şi i-au zis lui: "Vino, frate, să te eliberăm din robia ta, căci tu ne-ai eliberat din robia diavolului". Iar el le-a zis lor: "De vreme ce Dumnezeul meu a lucrat mîntuirea sufletelor voastre, vă voi spune taina mea: Eu, fiind liber, de neam din Egipt, văzându-vă pe voi în mare rătăcire şi pierzanie, mi s-a făcut milă de voi. De aceea m-am vîndut vouă, ca să pot cu ajutorul lui Dumnezeu a vă povăţui la calea mîntuirii.

 

Un om obişnuit mai mult ca sigur că nu ar întreprinde o asemenea faptă. Ce fel de om însă, de bunăvoie, s-ar vinde rob pe sine ca să izbăvească pe un altul? Este oare acesta om sau cu adevărat înger în trup? Biserica îi numeşte pe unii ca aceştia Sfinţi. După învăţătura Bisericii Noastre Dreptmăritoare sfinţii sunt „bărbaţi aleşi şi ostaşi ai faptelor bune” [1], ei sunt „atleţii lui Hristos”, ei sunt ”cei ce au străbătut calea vieţii lor în osteneli fără număr, care cu sudori şi necazuri şi-au supus trupul” [2], dobândind încă din această viaţă, intrarea în Împărăţia cea Veşnică.

 

Sfinţii sunt cei care prin pilda vieţii lor au mers dincolo de înţelegerea Cuvântului şi au purces cu toată fiinţa lor la lucrarea Acestuia. Ei au trecut dincolo de hotarul firescului şi au devenit nebuni după Hristos. Ei sunt vasele alese ale Duhului Sfânt după cuvântul Sfântului Apostol Pavel „de-acum nu eu traiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal, 20,2).

 

De aceea noi, cei care ne străduim să găsim drumul spre Dumnezeu, ”privim la ei ca la învăţătorii noştri pe calea desăvârşirii în Hristos, străduindu-ne să ne asemănăm lor în credinţa, în nădejde” [3] şi, după puteri, în făptuire. Ei reprezintă pentru noi modelul desăvârşirii creştine, atât cât poate fi ea atinsă de firea omenească imperfectă.

 

Sub denumirea largă de sfinţi, în Biserica Ortodoxă întâlnim sfinţi apostoli, sfinţi ierarhi, preoţi şi diaconi slujitori, sfinţi cuvioşi si cuvioase, sfinţi martiri sau mucenici, sfinţi ucişi de ostile păgâne, sfinţi care au luptat cu arma cuvântului pentru apărarea credinţei şi alţii ştiuţi sau neştiuţi de noi. Tuturor acestor nevoitori biruinţa, „nu le-a adus-o firea (că este muritoare şi plină de patimi nenumărate), ci buna întrebuinţare a voinţei, care atrage harul Dumnezeiesc”[4] Adică, „îndrăgind fierbinte Dumnezeiasca frumuseţe şi alegând să facă şi să pătimească orice cu bucurie pentru Cel Iubit, au suferit cu vitejie răscoala patimilor, cu răbdarea au făcut neputincioasă ploaia săgeţilor diavolului şi, ca să vorbesc apostoleşte, şi-au chinuit trupul lor şi l-au supus robiei” [5] (I Cor. 9,27).

 

Ei sunt deci lucrătorii desăvârşiţi ai poruncii Mântuitorului care spune „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. (Mat. 22,37-38) 

 

Vom încerca în continuare să privim mai îndeaproape la faptele acestor oameni minunaţi încercând să înţelegem ce au făcut ei deosebit ca să se învrednicească de cununa sfinţeniei? În urma căror virtuţi a trimis Dumnezeu asupra lor binecuvântarea Sa? Şi dacă vom înţelege toate acestea, să vedem apoi ce putem face noi, după pilda Sfinţilor, pentru a ne câştiga mântuirea.

 

Toţi aceşti Sfinţi au auzit mai întâi Chemarea „Dacă vrea cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze mie” (Mat. 16, 24). Răspunsul sfinţilor  la această chemare a fost şi este cooperarea tainică şi liber consimţită cu harul lui Dumnezeu. Sfinţii şi-au luat crucea, unii dintre ei chiar la propriu, şi au purces pe calea spre Hristos fără abatere. Nici moartea nu le-a putut fi stavilă. Chemarea Mântuitorului s-a întipărit atât de adânc în tâmplele lor încât s-au făcut surzi la strigătele acestei lumi, la chemarea suavă a ispitelor, la tot îndemnul spre fapta cea rea, îndulcindu-se de acum doar de glasurile îngerilor şi cântările Sfintei Liturghii.

 

Şi dintre credincioşi, dintre cei care au găsit Calea, unii au auzit o astfel de chemare, au simţit cum la un moment dat Dumnezeu începe să-şi facă loc în sufletul şi inima lor şi au răspuns la glasul Mantuitorului „Iată, stau la uşă şi bat;” şi deschizând uşa au intrat cu El la cină (Apoc. 3, 20). Din acel moment pentru un astfel de om viaţa îşi începe un nou curs, este abandonată albia cea veche a păcatului, care nu duce decât la pieire şi începe să se adâncească un făgaş de viaţă nouă în care viaţa în Hristos poate curge nestăvilită. Dar vai, albia aceasta e încă mică şi şuvoiul ispitelor îl poate oricând întoarce spre pierzare! De aceea trebuie multă luare aminte după cuvântul Apostolului „şi cel care stă să aibă grijă să nu cadă”.

 

Şi sfinţii au fost ispitiţi, dar măreţia lor constă tocmai în faptul că prin lucrarea voinţei au trecut peste aceste ispite. Odată săpată în inima lor Credinţa ei au purces fără preget la Lucrare, reuşind modelarea vieţii lor după principii dumnezeieşti şi nu lumeşti.

 

Zis-a avva Macarie: de s-a facut intru tine defaimarea ca lauda si saracia ca bogatie si lipsa ca indestulare, nu vei muri. Caci cu neputinta este cel ce crede bine si lucreaza cu blagoslovenie sa cada in necuratia patimilor si in inselaciunea diavolilor.[6]

 

Ce poate fi mai nelumesc pentru un om oarecare, care nu a văzut încă Lumina lui Hristos,  decât a primi aceste îndemnuri? Defăimarea ca lauda, sărăcia ca bogăţia, a da mai bun decât a lua, străinii ca rudele după trup? Ce poate fi mai de neconceput pentru omul din zilele noastre decât să urăşti desfătările la tot pasul ale lumii pentru a-ţi chinui trupul cu post şi rugăciune? Pentru ce această renunţare?

 

Pentru un om oarecare aceasta poate părea într-adevăr nebunie, dar nebunie prin prisma lumii acesteia. Sfinţii sunt într-adevăr nebuni, dar nebuni după Hristos. Ei văd totul, nu cu ochi lumeşti, ci cu ochi dumnezeieşti. Ei pătrund dincolo de realităţile pieritoare ale lumii acesteia în lumea veşnic trăitoare a Împărăţiei Cereşti unde primează un alt sistem de valori. Aici cei bogaţi sunt cei săraci, cei slăviţi sunt cei smeriţi, cei odihniţi sunt cei ce s-au obosit, cei ce au sunt cei ce dau, cei uniţi cu Dumnezeu sunt tocmai cei care s-au despărţit de lume.

 

Renunţând la „nebunia” lumii acesteia, Sfinţii s-au făcut vrednici de moştenirea Împărăţiei Cereşti, încă din viaţă, lucrând neobosit virtuţile creştine. Sfinţii au înţeles că „starea pe loc este stricăciune, moarte. Dar mântuirea este mişcare: mişcarea neobosită din cele rele către cele bune, de la somnul morţii cel departe de Dumnezeu, la plinătatea vieţii şi autodăruirea iubirii pe ,,calea lui Dumnezeu” [7](Facere VI, 9). De aceea minunata Lucrare a Sfinţilor nu se opreşte niciodată. Ei au continuat să lucreze fapta bună şi să nădăjduiască în Hristos până la moarte şi chiar şi după moarte continuă să se roage pentru lumea întreagă.

 

În ciuda faptului că toată viaţa lor au urmat cuvântul lui Hristos, sfinţii s-au privit tot timpul ca nişte păcătoşi. Sfântul Siluan, pentru a găsi smerenia şi a se mântui, a primit de la Domnul acest îndemn „ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Mintea în iad este conştiinţa permanentă a păcătoşeniei noastre, care nu ne lasă să ne culcăm pe urechea automulţumirii de sine. Gândul la iad, la moartea sufletului, ne face ca mai vârtos să vrem să lucrăm fapta bună, nădăjduind pururea în ajutorul cel dumnezeiesc.

 

Se spunea despre avva Sisoe, că atunci când era să se săvârşească, şezând părinţii lângă dânsul, a strălucit faţa lui ca soarele. Şi le-a zis lor : iată avva Antonie a venit ! Şi după puţin, a zis : iată ceata proorocilor a venit ! Şi iarăşi faţa lui, mai mult a stralucit. Şi a zis : iată ceata apostolilor a venit. Şi s-a indoit faţa lui iarăşi. Şi se parea, ca şi cum el ar fi vorbit cu cineva şi s-au rugat bătrânii de el zicând : cu cine vorbeşti, părinte ? Iar el a zis : iată, îngerii au venit să mă ia şi mă rog să fiu lasat să mă pocaiesc puţin. Şi i-au zis lui bătrânii : nu ai trebuinţă să te pocaieşti, părinte. Şi le-a zis lor bătrânul : cu adevarat, nu mă ştiu pe mine să fi pus început. Atunci au cunoscut toţi că este desăvârşit. Şi iarăşi, de năprasnă s-a facut faţa lui ca soarele şi s-au temut toţi. El le-a zis lor : vedeţi, Domnul a venit. Iar Domnul a zis : aduceţi-mi pe vasul pustiului ! Şi indată şi-a dat duhul. Şi s-a făcut ca un fulger şi s-a umplut toata casa ( locul ) de bună mireasmă.[8]

 

Şi pentru noi iubiţi fraţi, primul pas în vieţuirea duhovnicească să fie primirea vădirii Duhului, că eu sunt om păcătos. De aceea şi Biserica ne-a dat, între altele, Taina Spovedaniei. Pornind de la Dumnezeu Duhul, atunci vedem păcatul în noi şi nu-l ascundem, ci mergem să ne vădim de păcat înaintea duhovnicului şi duhovnicul le dezleagă cu puterea pe care Domnul a dat-o preoţiei. Dar a te spovedi nu este singurul fel de a trăi în duh, fiindcă noi, în fiecare clipă suntem în păcat, până ce Dumnezeu nu ne înviază prin Tainele Bisericii şi mai ales prin Taina Împărtăşaniei. Până când Dumnezeu nu ne înviază prin Duhul Său, rămânem în moarte, trăim în păcat. Trăirea în Duh este conştiinţa pe care o au toţi sfinţii şi anume conştiinţa de fiecare clipă că sunt păcătos. Care este sfântul Bisericii noastre care să fi spus: «Căutaţi către mine, că eu vă sunt exemplu de sfinţenie?» Oare nu toţi sfinţii au spus: « Eu sunt păcătos, eu sunt cel mai mare păcătos?» Aceasta era convingerea sfinţilor, fiindcă sfinţii trăiau în Duh şi Duhul vădea în inima lor păcatul, chiar trăind o viaţă înaltă, chiar când făceau minuni. Şi primeau mărturia Duhului şi se socoteau păcătoşi, înaintea preotului şi înaintea oricărui om.[9]

 

Cum putem sta totuşi în calea păcatului? Cum putem rezista în faţa atacurilor diavoleşti? Sfinţii ne recomandă rugăciunea. Şi nu orice rugăciune, ci rugăciunea stăruitoare. Şi ei ne stau şi aici drept pildă.

 

Despre Sfântul Pavel cel Prost se spune că a odată a stat 40 de zile şi 40 de nopţi cu mâinile ridicate la cer rugându-se pentru a scoate un diavol dintr-o femeie. Pe un alt frate care sta la rugăciune, l-a muşcat o scorpie la picior şi atât s-a atins durerea de inima lui, încât putin a fost să nu-şi dea suftetul. Dar deşi se afla aşa şi suferea dureri, nu s-a îndepartat până ce nu şi-a împlinit rugăciunea.[10].

 

Iată cum stăruiau în rugăciune sfinţii. Cum spunea iubitul nostru părinte Cleopa „până la sfârşit nu până la prăşit!” Dacă Sfinţii au găsit că aceasta este Calea şi noi trebuie să o urmăm. Sfatul Apostolului este „neîncetat vă rugaţi”. Trebuie să îndeplinim acest îndemn după puterile noastre, aplecându-ne cât de des spre rugăciune.

 

Un frate a zis lui avva Antonie : Roaga-te pentru mine ! Zis-a lui batranul : nici eu nu te miluiesc,nici Dumnezeu, daca tu insuti nu te vei sili si nu te vei ruga lui Dumnezeu.

 

Este necesar să înţelegem nevoia sufletului pentru rugăciune, căci rugăciunea este pentru suflet aşa cum hrana este pentru trup. Aşa cum trupul nu poate trăi fără hrană, nici sufletul nu poate trăi fără rugăciune. Dumnezeu nu ne poate milui fără acordul nostru, fără ca noi din proprie voinţă să ne alipim de vrerea sa Dumnezeiască. Şi dacă astfel vom stărui în rugăciune, Dumnezeu îşi va coborî milele Sale asupra noastră, blagoslovindu-ne cu împlinirea cererilor celor de folos.

 

Rugăciunea Sfinţilor nu încetează nici după moartea lor. Părintele Cleopa ne învaţă că sfinţii au posibilitatea în cer de a sluji lui Dumnezeu pentru oameni şi a contribui la mântuirea acestora. Acest lucru ni-l arata luminat dumnezeiasca Scriptură, zicând: Şi când a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăuta şi cupe de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor (Apoc.5, 8)[11]. Dumnezeu aude rugăciunile sfinţilor şi împlineşte cererile acestor casnici ai săi.

 

Ce poate rugăciunea Sfinţilor? Icoanele şi Sfintele moaşte făcătoare de minuni ale Sfinţilor stau mărturie. Cu rugăciunile sfinţilor au fost învinse oştile păgâne, cu rugăciunile sfinţilor s-a adus ploaia în vreme de secetă, cu rugăciunile sfinţilor s-au vindecat nenumărate boli şi suferinţe, ba chiar morţi au înviat şi munţi s-au mutat din loc. În istoria Bisericii sunt trei sfinţi care au mutat munţii cu rugăciunea: Sfântul Ioachim, Patriarhul Ierusalimului, a mutat muntele Durda; Sfântul Marcu a mutat muntele Fracesc din Abisinia, pe timpul Sfântului Serapion, iar pe vremea Sfântului Platon, Patriarhul Alexandriei, un argintar a mutat muntele Adar, 600 de stadii pâna în apa Nilului.

 

Iubiţi fraţi, să citim cât de des Vieţile Sfinţilor ca să ne întărim în urcuşul nostru duhovnicesc prin pilda lor. Când nu ne ajung cele trebuincioase să ne gândim că ei nu au avut nimic, când simţim că mândria ne dă ghes, să ne gândim că ei până în sfârşit au fost smeriţi, când urâm, să ne aducem aminte că ei i-au iubit pe vrăjmaşii lor, iar când în ispitele şi suferinţele vor părea de nesuportat, să ne aducem aminte că Sfinţii Mucenici şi-au dat viaţa pentru Hristos.

 

Fericitul Augustin ne spune: „dacă îi iubim pe sfinţi, să-i imităm. Sfinţii mucenici l-au urmat pe Hristos până la a-şi da propriul lor sânge, dar ei nu sunt singurii; cu ei izvorul sfinţeniei nu a secat. Deci în grădina Domnului nu sunt numai trandafirii martirilor, ci şi crinii fecioarelor, iedera soţilor şi violetele văduvelor. Să învăţăm dar de la aceşti sfinţi cum, fără a înfrunta suferinţele martiriului, un creştin trebuie să-l imite pe Hristos”

 

Să ne rugăm aşadar tuturor Sfinţilor să mijlocească pentru noi la Dumnezeu ca să ne învrednicească cu tărie şi voinţă întru stăruirea pe calea mântuirii. Precum zis-a un batran : de voieşti să trăieşti după legea lui Dumnezeu, omule, vei avea ajutor pe Făcătorul Legii. Iar de voieşti să nu asculti poruncile lui Dumnezeu, vei afla ajutor pe diavolul la caderea ta. A zis iarasi : da vointa si primesti putere. Amin!

 

 

Diacon Vasile Tudora



[1] Fericitul TeodoretEpiscopul Cirului,  Vieţile Sfinţilor Pustnici Din Siria

[2] Ibidem

[3] I.P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, "Sfinţi daco-romani si români", Iaşi, 1994

[4] Fericitul Teodoret,  Op. Cit.

[5] Ibidem

[6] Patericul Egiptean

[7] Fritjof Tito Colliander, Credinţa şi Trăirea Ortodoxiei

[8] Patericul Egiptean

[9] Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail, însoţite de câteva cuvinte de folos ale părintelui Symeon, ediţie îngrijită de Pr. Eugen Drăgoi şi Pr. Ninel Ţugui, Editura Anastasia, Bucureşti, 1994

[10] Patericul Egiptean

[11] Arhim. Cleopa Ilie, Predică la Duminica I după Rusalii ( a Tuturor Sfinţilor )