Taina Cununiei - împlinire prin dragoste şi Duh Sfânt

 

Mare este taina aceasta, ca doi unul să se facă

după suflet şi după trup, iar doimea cea în unime,

 firea plinind-o, mulţime să rodească, pentru ca

 într-un glas toată suflarea spre izvorul

cel neîmpuţinat al bunătăţilor să strige: Aliluia! [1]

 

 

Taina Cununiei este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care, prin preot,  se împărtăşeşte harul Sfântului Duh unui bărbat şi unei femei care se unesc liber în căsătorie, care sfinţeşte şi înalţă legătura naturală a căsătoriei , prefăcând-o într-o curată legătură duhovnicească, într-o unire pe viaţă, după chipul legăturii dintre Iisus Hristos şi Sfânta Sa Biserică.[2] Cununia se face în numele Sfintei Treimi prin formula Se cunună Robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin[3]

Această unire este pecetluită de Însuşi Dumnezeu în chip nevăzut, după cum se arată într-o rugăciune din timpul slujbei de Cununie: „Însuţi şi acum, Stăpâne, întinde mâna Ta din sfântul Tău locaş şi uneşte pe robul Tău (N), cu roabaTa (N), pentru că de tine se însoţeşte bărbatul şi femeia”[4]

Dumnezeu a rânduit încă încă de la facerea lumii legătura dintre om şi femeie „Nu e bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Fc. 2, 18).  El a binecuvântat însoţirea femeii cu bărbatul zicând „creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l stăpâniţi” (Fc. 1, 28). Iar Mântuitorul Iisus Hristos a ridicat la rangul de taină unirea dintre bărbat şi femeie prin minunea preschimbării vinului de la nunta din Cana Galileii.

După un înţeles mai adânc, prin  Taina Cununiei se reface în mod simbolic unitatea originală a omului, a trupului părintelui nostru Adam, din coasta căruia Dumnezeu a luat carne şi a făcut femeie, pe Eva.  Pentru a reface această unire„va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup.“ (Fc 2, 24)

Bărbatul cununat trebuie să exclame ca şi Adam "Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea” (Fc. 2, 23). Bărbatul şi femeia cununaţi întru Hristos trebuie deci să renunţe la pronumele personal egoist „eu” şi să adopte generozitatea pluralului „noi”. Căci după înţelesul cuvântului cununie, care vine din grecescul „koinonia” care se tâlcuieşte părtăşie sau participare, de acum fiind un trup, cei doi împreună vor lucra mântuirea lor. Sprijinindu-se unul pe celălalt vor urca muntele greutăţilor vieţii. Când unul va cădea celălalt îl va ridica, când unul va suferi, celălalt îl va alina, când unul se va bucura, amândoi se vor bucura. Toate, bune, sau rele, împreună le vor ţine piept şi împreună vor primi răsplata sau osânda, după măsura străduinţei lor ca şi cuplu.

            Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbeşte despre foloasele unei asemenea uniri „ Că pe cei ce sunt legaţi astfel nimic de aici, din cele ale vieţii acesteia, nu va putea să-i mâhnească, nici bucuria lor să o vatăme. Căci când va fi unire şi pace şi legătură a dragostei cu femeia şi bărbatul, acolo vor curge toate bunătăţile şi vor fi nerobiţi de toată vrăjmăşia, fiind îngrădiţi cu mare şi nebiruit zid, adică cu unirea cea după Dumnezeu. Aceasta va face pe ei mai vârtoşi decât diamantul, aceasta va face pe ei mai tari decât fierul, aceasta va folosi lor mai mult decât toată bogăţia şi avuţia, aceasta îi va sui pe ei la slava cea preaînaltă, aceasta va pricinui lor dragostea cea de la Dumnezeu cu multă îndestulare[5]

            Ce înţelegem de aici? Mai întîi că prin această unire cei doi se contopesc şi devin unul, dar nu unul la fel de slab ca inainte, ci unul mai puternic, în care calităţile fiecăruia dintre cei doi se adună făcându-i mai puternici, mai rezistenţi, mai înţelepţi. Dar tot aici mai aflăm şi câteva condiţii care trebuie duse la împlinire pentru a trage foloasele acestei uniri.

            Cea dintâi este dragostea dintre cei doi. Aici trebuie să ne oprim puţin, pentru că nu vorbim despre orice fel de dragoste. Cei mai mulţi dintre noi înţelegem prin aceasta iubirea trupească, atracţia fizică dintre bărbat şi femeie: am văzut o fată, este frumoasă şi gata vreau să mă însor cu ea. Această impresie de moment nu este dragostea pe care trebuie să o punem la temelia căsniciei noastre, care va dura o viaţă întreagă. Dacă o relaţie este bazată numai pe „carnal”, numai pe frumuseţe, ce ne vom face atunci când partenerul nostru va îmbătrânii, sau se va îngrăşa, sau va face chelie? Deci de o altceva avem nevoie. Noţiunea de dragoste se poate exprima în greceşte prin mai multe cuvinte epithumia – pasiunea fizica, eros – dragostea romantica, - storge – dragostea familiala, fileo – prietenia şi agape – dragostea divina. Dragostea de care avem nevoie pentru a duce  „crucea căsniciei” până la moarte este una care îmbină toate aceste sensuri şi nu se limitează doar la primele două.

            Dragostea pe care trebuie să căutăm să o împlinim în căsătorie este cea de care ne vorbeşte Sfântul Apostol Pavel: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.  Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.” (1Cor. 13, 4-8).

            Să privim mai cu luare aminte cum este aceasta: îndelung răbdătoare în necazuri şi mai ales cu celălalt, binevoitoare şi pururea zâmbitoare, nu este pizmuitoare ori geloasă, nu caută doar la ale sale ci la armonia şi progresul cuplului, nu se aprinde în certuri şi bătăi, nu gândeşte răul soţului sau soţiei sale. O astfel de dragoste adâncă şi profundă face ca cuplul să poată îndura cu răbdare toate suferinţele prin nădejde în Dumnezeu şi încredere unul în celălalt.  Pe o astfel de dragoste trebuie să ridicăm Jertfelnicul Căsătoriei, iar nu pe o aparenţă pieritoare. Având o astfel de dragoste nimic nu va putea pătrunde între cei doi pentru a le strica unirea. Pentru o căsătorie desăvârşită, spunea Părintele Stăniloae, este nevoie de o iubire desăvârşită[6].

            De aceea cel care îşi doreşte un partener pentru viaţă trebuie să caute pe cineva cu care să poată împlini această unire întru dragoste. Iar pentru ca unirea să fie perfectă cei doi trebuie să se completeze reciproc. Puterea şi înţelepciunea bărbatului trebuie să fie împlinite de gingăşia şi intuiţia şi femeii, calităţile celor doi trebuie să se îmbine în mod plăcut. Schiller spunea că iubirea nu se naşte între două suflete care sună la fel, ci care sună armonios împreună .[7] Dacă soţii îşi vor dori cu adevărat vieţuirea laolaltă, toate micile nepotriviri se vor atenua prin lucrarea timpului care le va netezi asperităţile.

            Mai este apoi încă o condiţie pentru împlinirea unirii conjugale, ea trebuie făcută “după Dumnezeu”. Se vorbeşte tot mai mult acum de aşa numita căsătorie de probă, în care cei doi stau împreună pentru o vreme, urmând ca, după judecata lor, să vadă dacă pot trăi bine împreună şi dacă se potrivesc în toate cele. Am avut în facultate doi colegi, şi acesta nu este un exemplu singular, care trăiau împreună de vreo 10 ani, ca “prieteni”, fără a fi căsătoriţi, însă erau priviţi ca şi cum ar fi fost soţ şi soţie. Ce s-a întâmplat, după vreo încă 5 ani am aflat de la alţi colegi că s-au despărţit. Ce le lipsea? Se cunoşteau de mult, se potriveau, aveau tot ce le trebuia. Ce le lipsea era Duhul Sfânt. Unirea lor nu fusese pecetluită după regulile lui Dumnezeu şi practic ei trăiau în necurăţie. Lipsiţi fiind de Harul Sfinţitor legătura lor nu era deplină, iar în fisurile acesteia zilnic intrau vorbe aruncate în vânt, păreri, egoisme şi multe altele, lărgindu-le până la rupere.

            După rânduiala Bisericii celor  care trăiesc necununaţi nu li se primeşte pomana şi prinosul la Altar. Pentru că ignorând Taina Nunţii aceştia singuri s-au situat în afara Bisericii. Şi dacă sunt în afara Bisericii Duhul Sfânt nu este cu ei pentru a sfinţi şi împlini neîmplinirile lor. Duhul Sfânt laolaltă cu dragostea este liantul care îi face pe soţi mai tari decât diamantul, iar acesta se obţine prin binecuvântarea Bisericii, prin Taina Sfintei Cununii.

            Harul Dumnezeiesc e cerut pentru cei ce se căsătoresc pentru a nu reduce nunta doar la  satisfacerea exclusivă a poftei trupeşti, pentru a frâna orice fel de egoism şi infidelitate a unui soţ în raport cu celălalt, pentru întărirea răbdării faţă de neputinţele celuilalt şi a dorinţei de a-i veni în ajutor, pentru adâncirea iubirii lor în Hristos şi  nu în ultimul rând pentru naşterea de prunci, care şterge orice urmă de egoism rămasă. Toate aceste conferă sfinţenie legăturii căsătoriei, şi fac posibilă o deschidere reală a soţilor unul către celălalt, şi a amândurora către Dumnezeu şi către semeni, pe calea mântuirii[8]

            În Apostolul care se citeşte la slujba cununiei se spune aşa: „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea” (Ef. 5, 20-33). Acest lucru este valabil  bineînţeles şi pentru femei. Căsătoria e o jertfă după cum şi familia este Biserică. Pentru că fiecare din cei doi parteneri trebuie să se jerfească pe sine însuşi pentru binele mai mare al cuplului. Nu jertfă pe cruce ni se cere, ci sacrificiu la nivelul familiei, prin înţelegere faţă de problemele celuilalt , răbdare, respect, altruism. Trebuie să ne forţăm să ridicăm această cruce chiar şi atunci când simţim că nu putem, pentru că avem în minte ţelul mai înalt, al familiei, al mântuirii reciproce. Părintele Cleopa spunea că dacă călugărul se mântuieşte prin ascultarea de duhovnic, mireanul se mântuieste prin buna înţelegere din familia sa creştină.

            Pildă ne stau vieţile sfinţilor dintre care mulţi au fost căsătoriţi. Putem începe cu cei pomeniţi în Taina Cununiei Avraam şi Sara, Isaac şi Rebeca, Iacov şi Rahela. Putem merge apoi la fericiţii Ioachim şi Ana, părinţii Maicii Domnului cuvioşii Zaharia şi Elisabeta, părinţii Sf. Ioan Botezătorul. Apoi avem pe Sfinţii Emilia şi Vasile cel Bătrân, părinţii Sf. Vasile cel Mare, Sfinţii Împăraţi Iustinian şi Teodora şi mulţi alţii pe care din pricina mulţimii numelor nu-i pomenim aici. Toţi aceştia stau mărturie că apucând pe calea căsătoriei apucăm de fapt pe calea sfinţeniei. Toţi aceşti sfinţi au trecut prin toate cele prin care poate trecem noi astăzi. Doar citind din vieţile acestora putem lua pildă de iubirea,  răbdarea şi sacrificiul pe care trebuie să-l depunem zilnic pe altarul micii noastre biserici care este familia.

            Pentru a putea împlini toate acestea cei doi soţi trebuie să ceară mereu ajutor dumnezeiesc. Soţia să se roage aşa: Ajută-mă Doamne ca prin supunere, prin dulceaţa purtării mele, prin răbdarea şi dragostea mea, să încununez zilele soţului meu cu flori şi cu bucurii, să împart cu el, fără cârtire toate loviturile sorţii şi să-i fiu tovarăşă nedespărţită, precum în fericire aşa şi în nefericire.

            Iar soţul asemenea: Ajută-mă Doamne să nu fiu asupritor şi nedrept cu soţia mea. Să nu pretind lucruri mai presus de puterile ei şi împotriva dreptului cuvânt. Căci dacă nu cerem strălucitorului trandafir să înflorească afară din timpul său şi de la frageda viorea, să aibă tăria şi trăinicia copacilor, cum voi cere de la soţia mea lucruri mai presus de puterile ei? [9]

 

Să ne rugăm aşadar tuturor sfinţilor părinţi şi preacuvioaselor maici să-şi ridice mâinile către Dumnezeu cerând şi pentru noi darurile bogate ale Sfântului Duh pe care ei l-au avut pururi cu ei, ca să sfinţească casele şi familile noastre . Amin!



[1] Din Acatistul Arhanghelului Rafail, care se citeşte de cei care poartă – sau se pregătesc să poarte – binecuvântata „cruce a cununiei”

[2] Învăţătură creştină Ortodoxă, Ed. IBMBOR, 1978, p. 53

[3] Aghiasmatar, Taina Cununiei, Ed IBMBOR, 2002, p. 94

[4] Ibidem, p. 95

[5] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântul 38 la Facere din cartea  „Căsătoria – Cale spre sfinţenie”, David şi Mary Ford, Ed. Sophia, 2001, p. 21

[6] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 188

[7] Ibidem, p. 189

[8] Ibidem, p. 210

[9] fragmente din Rugăciunea unui soţ pentru soţia lui şi Rugăciunea unei soţii pentru soţul ei, din Carte de rugăciuni, Ed. Agapis, 2003, pp. 72-76