Resurse

Biserica ortodoxa romana – Scurta istorie

Poporul roman – popor romanic, asa cum o dovedeste si limba, in toate elementele ei – este singurul din Europa de Est ce apartine popoarelor latine. Formarea sa este rezultatul simbiozei populatiei autohtone traco-geto-dace cu cea romana si a asimilarii treptate a altor neamuri stabilite veremelnic pe intinsa vatra pe care el s-a plamadit. Aici, crestinismul a inceput sa patrunda inca din timpul apostolic. In Dobrogea – fosta Scytia Minor – Cuvantul Evangheliei a fost propovaduit, in cea de a doua jumatate a secolului I d.H., de catre Sfantul Apostol Andrei. Dupa cucerirea Daciei de catre Imperiul Roman (106 d.H.), numarul credinciosilor din nordul Dunarii a inceput sa creasca, fie prin venirea aici a unor adepti ai noii credinte, plecati din mijlocul populatiilor romanizate de la sud de Dunare, fie prin cei sositi in aceste locuri odata cu colonistii, armata, minerii si negustorii, trimisi in noua sa provincie de Imperiul Roman. In marea lor majoritate, acestia proveneau din provincii deja “misionate de apostolii Domnului”.

Dupa retragerea, in anul 271 d.H., a administratiei si armatei romane din nordul Dunarii, crestinii, nemaitemandu-se de autoritatea pagana a Romei, care-i urmarea si pedepsea pentru credinta lor, s-au inmultit si au inceput sa se organizeze bisericeste.

Marele numar al martirilor daco-romani de la Dunarea de Jos din timpul persecutiei imparatului Diocletian (284-305), care a platit cu viata marturisirea credintei in Hristos, probeaza raspandirea crestinismului, in acel timp, prin aceste parti. Totodata, intareste convingerea ca, in aceasta zona, crestinismul era cu mult mai vechi, de vreme ce in timpul perioadei romane existau episcopi si preoti.

Crestinismul a luat avant deosebit la stramosii nostri, atat din sudul, cat si din nordul Dunarii, in timpul Pacii Constantine, care a urmat edictului de toleranta religioasa de la Milan, din anul 313 d.H. Ca urmare, la Dunarea de Jos se intalnesc functionand numeroase centre episcopale, unele desigur mult mai vechi. Printre acestea s-a aflat si Episcopia Tomisului, infiintata – foarte probabil – in ultima parte a secolului al III-lea, cu autoritate canonica atat in dreapta, cat si in stanga Dunarii. Ridicata, in veacul al V-lea, la rangul de arhiepiscopie autocefala si apoi de mitropolie, aceasta a avut independenta canonica, in secolul urmator, cuprinzand 14 scaune episcopale.

In secolul al VI-lea, imparatul Justinian (527-565) a readus stapanirea bizantina in stanga Dunarii, reunind acest teritoriu, si bisericeste, cu cel din dreapta fluviului, prin punerea sa sub autoritatea canonica a Arhiepiscopiei Justiniana Prima, pe care o infiintase in anul 535. Ajutata de astfel de imprejurari, crestinatatea nord-dunareana a facut progrese insemnate. Bazilici si alte numeroase vestigii paleocrestine descoperite pana acum pe aproape intreg cuprinsul tarii noastre confirma acest lucru.

Terminologia crestina din limba romana, mai cu seama aceea care exprima notiunile fundamentale de credinta, constituie, la randul sau, un indiciu ca stramosilor nostri li s-a vestit Cuvantul Evangheliei si in limba latina, pe care, ca populatie romanizata, o intelegeau.

In concluzie, atunci cand poporul roman a aparut in istorie ca popor de sine statator si de ginta latina, el era deja crestin, fiind astfel unul dintre putinele neamuri care, fara a avea o data fixa a increstinarii lor, s-a nascut crestin si asa a ramas pana astazi, fiind singurul popor latin de credinta ortodoxa si , totodata, cel mai vechi neam crestin din aceasta parte a Europei. Mai mult, ca propovaduitor al Cuvantului Evangheliei, el a pregatit pe bulgari si slavi pentru increstinare. La randul sau, silit de imprejurari istorice, a trebuit, ulterior, sa primeasca limba slava in cultul Bisericii sale, folosind-o pana prin secolul al XVII-lea.

In secolul al XIV-lea, dupa formarea statelor feudale romanesti de la sud si est de Carpati – Tara Romaneasca si Moldova – ca o proba a deplinei lor independente politice, s-a pasit si la organizarea lor bisericeasca. In anul 1359 a luat fiinta in Tara Romaneasca o mitropolie cu sediul la Curtea de Arges, iar in anul 1401, in Moldova, a fost confirmata de Patriarhia de la Constantinopol mitropolia cu sediul la Suceava.

In anul 1370, in Tara Romaneasca se infiinteaza o noua mitropolie la Severin, iar la inceputul secolului al XVI-lea cate o episcopie la Ramnicu Valcea si Buzau. La est de Carpati, in secolul al XV-lea s-au infiintat episcopiile de la Roman si Radauti, iar in secolul al XVI-lea episcopia de la Husi si in 1864 episcopia Dunarii de Jos.

Si in Transilvania au existat centre episcopale ortodoxe: mai intai la Dabaca, apoi la Vad, Feleac, Geoagiu, Balgrad (Alba Iulia), Ienopolea, Caransebes, Arad, Oradea si Sighetul Marmatiei. Mitropolia Ortodoxa a Transilvaniei, desfiintata in anul 1701, a fost reactivata, ca episcopie noua, in anul 1761. In anul 1864, a fost ridicata la rangul de mitropolie, asa cum este si astazi.

Mitropolitii Tarii Romanesti si ai Moldovei, impreuna cu Bisericile lor, au stat intotdeauna in legatura canonica cu Patriarhia ecumenica din Constantinopol si s-au bucurat de o deosebita cinste din partea lumii ortodoxe.

In anul 1885, Patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea a semnat tomosul de recunoastere a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Romane, care, consacrandu-i acesteia deplina egalitate in drepturi cu celelalte Biserici Ortodoxe surori, o mentinea totodata in interdependenta cu ele din punct de vedere dogmatic, canonic si liturgic. Tomosul patriarhal, semnat si de ceilalti membri ai Sfantului Sinod Ecumenic, era al treilea document de acest fel, dupa cele din 1850 (emis pentru Biserica Greciei) si din 1873 (emis pentru Biserica Sarba).

Ridicarea Bisericii Ortodoxe Romane, in anul 1925, la rangul de Patriarhie a fost urmarea pe plan religios a desavarsirii unitatii statale de la 1 Decembrie 1918, precum si o ilustrare fireasca a rolului jucat de Biserica in istoria poporului roman. Este unanim recunoscut ca in momentele cardinale ale istoriei romanilor Biserica Ortodoxa a fost un factor primordial in pastrarea si afirmarea identitatii nationale. Primele carti in limba romana au fost tiparite in cadrul asezamintelor bisericesti; primele scoli romanesti au fost cele organizate in cadrul asezamintelor bisericesti.